Scopul duhovnicesc al vieții, potrivit spiritualității ortodoxe, este desăvârșirea sau unirea cu Dumnezeu. Iar la aceasta omul nu ajunge decât în urma unei dificile și ostenitoare lucrări de curățire a sufletului de patimi și nu o trăiește decât în smerenie și rugăciune.
Rugăciune este piscul sau culmea vieții și a desăvârșirii. Ea este ridicare minții și a voii noastre către Dumnezeu. Este oglinda vieții noastre lăuntrice, în care se văd toate trăirile noastre intime, ispitele, căderile, dar și ridicările și creșterea noastră în plan duhovnicesc.
Viața fără rugăciune este ca trupul fără suflet. Lipsirea sufletului de rugăciune duce la cea mai cruntă dintre despărțiri : despărțirea sufletului de Dumnezeu.
Există mai multe trepte ale rugăciunii. Cea mai de jos treaptă a rugăciunii este rugăciunea vorbită, sau rugăciunea gurii, a limbii și a buzelor. Acest fel de rugăciune a buzelor și a limbii se face prin cântarea de psalmi, de tropare, de canoane sau alte rugăciuni care se află scrise în Ceaslov, Acatistier și alte cărți de slujbă. Ea este însoțită de semnele exterioare ale nevoinței trupești : semnul sfintei cruci, metaniile, închinăciunile. Creștinul nu trebuie să fie mulțumit cu rămânerea la această treaptă a rugăciunii. Acest fel de rugăciune trebuie să fie un prim pas spre treapta cea de-a doua : rugăciunea minții și a inimii. În acest stadiu al rugăciunii, harul lui Dumnezeu curăță mintea și inima de patimile stricătoare de suflet. Apoi, sufletul dezpătimit se înalță către Dumnezeu pe o desăvârșită treaptă a rugăciunii : rugăciunea curată, duhovnicească. În această stare credinciosul este cu luare aminte la cele interioare ale sale și își păzește mintea și inima în cugetarea neîncetată la Dumnezeu. Deasupra tuturor acestor trepte ale rugăciunii se află cea mai înaltă, la care foarte puțini creștini au ajuns : rugăciunea în extaz sau în uimire. În timpul acestei rugăciuni omul este răpit cu mintea la cer. Fața lui se face ca soarele și mâinile lui ca făcliile de foc.
Rugăciunea devine lucrătoare și tare, când este întraripată de virtuți și este nelucrătoare și inertă, atunci când rugătorul nu o însuflețește prin practicarea virtuților. După învățătura Părinților Bisericii noastre, rugăciunea este rod al smeritei cugetări. Sporind prin smerenie, rugăciunea rodește în dragostea curată față de Dumnezeu și de tot ceea ce este operă a iubirii dumnezeiești : lumea și semenii.
Rugăciunea poate fi făcută în particular, de fiecare credincios în parte oricând și oriunde, și public (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele 7 Laude și ierurgiile). Rugăciunea publică se face în anumite momente stabilite de Biserică, în locuri special amenajate, fie în biserici, fie în paraclise, fie în casele credincioșilor, conducătorii ei fiind preoții, prin care lucrează în mod nevăzut harul lui Dumnezeu.
La adevărații rugători, rugăciunea se distinge atât prin cantitate cât și prin calitate. Ei se roagă mult, până la a dobândi rugăciunea neîncetată, continuă, dar, în același timp, se roagă curat, neîmprăștiat, adunat, duhovnicește.
Pentru ca Dumnezeu să primească rugăciunea trebuie să te rogi nu numai „în duh” ci și „în adevăr”, adică să fii în credința ortodoxă cea adevărată.
Rugăciunea fiind cea mai înaltă lucrare a minții este și cea mai primejduită de ispita diavolească. Potrivnicul diavol încearcă să zădărnicească eforturile de stăruință ale rugătorului, căutând să strecoare în sufletul acestuia piedici precum : somn, trândăvie, moleșeală, greutatea trupului, abaterea gândurilor, nestatornicia minții, imaginație și tot felul de închipuiri. Împotriva acesteor lucrări diavolești trebuie să ne păzim simțurile, să închidem poarta oricărei ispite și să ne rugăm și mai intens, să ne adunăm în noi înșine, pentru că pe diavoli îi bate, nu mulțimea psalmilor, ci unirea minții cu rațiunea și cu simțirea.
Uneori, Dumnezeu întârzie în împlinirea cererilor noastre, fie pentru că ele nu ne sunt de folos spre mântuire, fie că nu știm cum și când să le cerem, fie spre folosul nostru, ca să ne deprindem cu îndelunga răbdare. Chiar și această întârziere este un semn al pedagogiei și iubirii divine față de noi și față de semenii noștri. Milostivul Dumnezeu, acolo unde vede viață curată, rugăciune duhovnicească și stăruitoare, nu întârzie la nesfârșit. Până la a dărui pace și liniște sufletelor noastre zbuciumate și încercate, El, Cel ce șterge lacrima de pe fața tuturor, are, probabil, de șters și de vindecat lacrimi mai amare și mai dureroase, suferințe mai grele și mai apăsătoare. Iar după ce va fi făcut aceasta, timp în care și cererile noastre se vor fi îmbrăcat în smerenie și îndelungă răbdare, atunci va coborî și în inima noastră, va poposi în sufletul nostru încercat și călit, împlinind cum nu ne-am fi așteptat aceste cereri ale noastre și aducând liniște și mântuire vieții.
