I. Date biografice.
Patriarhul Nicodim s-a născut la 6 decembrie 1864, într-o familie de țărani evlavioși, din Pipirig-Neamț, primind la botez, numele de Nicolae Tatăl său era de origine ardelean, iar mama munteancă din părţile Buzăului. Părinţii erau oameni cu stare, stăpânind un munte întreg, unde-şi aşezaseră stânele şi ţineau oile numeroase.
Crescut laolaltă cu părinţii şi ciobanii, la vatra de grai şi suflet romanesc, tânărul Nicolae Munteanu „porneşte cu încredere pe cărarea cea luminoasă, dar plină de spini, a cărţii.”
Preotul D. Croitoru, în Omagiu P.F. Patriarh Nicodim, îl descrie în următoarele cuvinte: „Din pruncia sa cea dintâi, a fost pregătit de Dumnezeu pentru pruncia cea de a doua a chipului îngeresc. Paşii lui au bătut potecile lunecoase ale stâncii şi cărarea prin lunca Ozanei şi a Nemţişorului către raiul pământean al sfintelor schituri şi mânăstiri în care din veac s-au rugat călugării cu voievozii şi împreună cu ei îngerii lui Dumnezeu. Toate drumurile vieţii sale au fost drumuri de închinare smerită şi de slujire curată. Răsărit din brazda milostivă a pământului strămoşesc, învăţându-și sufletul cu toate puterile vii şi ziditoare ale neamului său de ţărani, cu frică de Dumnezeu şi sfială de păcat, înşişi părinţii săi după trup şi-au schimbat rânduiala vieţii lor de mireni, alegându-și de bună voie chipul trăirii îngereşti până la capătul blagoslovitei lor vieţi, tatăl purtând în cinul călugăresc numele Cuviosului Varnava, iar buna sa maică numele de Veniamina (Mitrofana) şi a căror pomenire în cele două soboare de îmbunătăţiţi, Neamţul şi Agapia, cu mare cinste se face an de an”.
Şcoala primară a făcut-o în satul natal şi în Târgu Neamţ. În duminici şi sărbători cutreiera munţii pentru a participa la slujbele de la schituri şi mânăstiri, iar în vacanţe, cu o traistă plină de cărţi, păzea oile şi se ruga învăţând din scrierile Sfinţilor Părinţi cele despre Dumnezeu.
Prin unchiul său, Părintele Vasian de la Schitul Pocrov, aparţinând Mânăstirii Neamţ, este cunoscut de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care-l va ajuta să urmeze cursurile Seminarului ”Veniamin” de la Mânăstirea Socola – Iaşi.
Mireasma curentului paisian ce plutea în jurul Mânăstirii Neamţului, drumurile parcurse pe jos, din ţinutul Neamţului până la Socola, i-au amintit – ca şi lui Ion Creangă – că învăţătura cere multă osteneală şi l-au întărit în credinţa că oricâte greutăţi s-ar ivi în cale, ele se cuvin a fi învinse pentru a putea dobândi lumina cărţii. Si el a biruit aceste greutăţi, reuşind să câştige preţuirea profesorilor prin destoinicia lui la învăţătură, ca şef de promoţie, mai ales a reuşit să cucerească inima Mitropolitului Iosif Naniescu, care l-a luat ucenic, trimiţându-l – în 1890 – la Kiev să urmeze cursurile Academiei Teologice de acolo.
Nu terminase încă bine studiile la Kiev când, în 1894 – la vârsta de 29 de ani – intră în monahism, alegând Lavra de la Neamţ, aproape de vatra Pipirigului său natal. Aici primeşte numele de Nicodim. După numai cinci zile este hirotonit ierodiacon. Se întoarce la Kiev, plin de har, făcând să-i răsune glasul la toate slujbele.
Ȋn 1895, când a obţinut licenţa în Teologie, a fost invitat să rămână în Rusia, pentru a fi pregătit să ocupe o catedră universitară. Dragostea lui pentru neamul din care se ridicase şi veneraţia faţă de Mitropolitul Iosif Naniescu, binefăcătorul său, l-au îndemnat să nu primească invitaţia atât de măgulitoare şi a părăsit Kievul pentru a reveni la Iaşi, ca un bun vorbitor de limbă rusă şi cu o bogată cultură teologică.
Întors de la Kiev la Iaşi, în 1896 este hirotonit ieromonah, „iar în momentul în care secolul al XIX-lea se schimba cu al XX-lea, în 1900, el atingea culmea cea mai înaltă la care putea spera un monah rămas încă în rânduiala monahală propriu-zisă: i se acordă rangul de arhimandrit mitrofor. Era o performanţă. Avea 35 de ani şi doar 6 ani de călugărie”.
La întoarcerea de la Kiev, Iosif Naniescu îl pune să traducă în româneşte tot ce aprecia el a fi mai de seamă în teologia vecinilor pravoslavnici, a căror limbă şi-o însuşise la perfecţie. Această ascultare a fost respectată de tânărul învăţat până la adânci bătrâneţe. A tradus din limba lui Dostoievski şi a lui Tolstoi volume imense de Teologie.
În urma mutării la Domnul a Mitropolitului Iosif, ctitorul catedralei de la Iași, este ales ca mitropolit Partenie Clinceni (1902-1909), care va aduce cu sine, oameni noi. Arhimandritul Nicodim, rămânând fără părintele și protectorul său, în 1903 a dat curs invitației episcopului Pimen Gorgescu de a-i deveni vicar la Episcopia Dunării de Jos, funcţionând şi ca director al Seminarului din Galaţi, pe care îl conduce timp de 6 ani. S-a remarcat în mod deosebit cu prilejul constituirii Societății culturale și filantropice a clerului ,,Solidaritatea”.
Activitatea sa pe linie culturală și socială au atras atenția ministrului Cultelor de atunci, Spiru Haret, care-l va felicita în mod public. Ca director al Seminarului, Nicodim își concentrează atenția supra educației elevilor, îngrijindu-se în acest scop ca școala să aibă un corp profesoral bine pregătit. În această perioadă, arhimandritul Nicodim nu se limitează doar la activitatea pastorală și gospodărească, ci se ocupă și de cea culturală. Va publica pentru preoți și credincioși atât lucrări originale, cât și traduceri: Ce să crezi și cum să trăiești (1905), Cum se cuvine să stea creștinii în Biserică (1907), Pe urmele lui Hristos (1908) și Viața de Seminar (1909) a lui Petrov, precum și 51 de Cuvântări la Postul Mare (1910), ale arhiepiscopului Inochentie al Odesei.
În 1909, episcopul Pimen Georgescu este ales mitropolit al Moldovei. Cu acest prilej ia cu sine și pe arhimandritul Nicodim. Aici, în perioada 1909-1912, va funcționa ca vicar al Mitropoliei, continuându-și activitatea, pe toate planurile începută la Galați. Astfel, pune bazele societății ,,Ocrotirea”, pentru ajutorul reciproc al preoților, și a revistei ,,Ortodoxul”. În mai 1909 va fi ridicat la treapta de arhiereu, cu titlul de Băcăuanul, primind, totodată, și sarcina de egumen al Spiridoniei .
Prin trecerea în 1912, a episcopului de Huși, Conon Arămescu-Donici, pe sacunul de Mitropolit primat la București, mitropolitul Pimen Gorgescu al Moldovei a propus să fie ales în loc, Nicodim Munteanu. Ales episcop de Huși în 1912, a pus în practică un nou sistem de exploatare a inventarului episcopiei. S-a preocupat foarte mult de probleme gospodărești ale Episcopiei. Palatul episcopal și grădina din jurul clădirii erau privite de către închinători și vizitatori ca fiind raiul episcopiei .
Păstorește la Huși până în 1923, dându-i-se, între 1918-1920, și suplinirea Arhiepiscopiei Basarabiei, unde nu izbutește însă să fie ales definitv. Un om al locului, Gurie Grosu, a fost ales; el, se pare, a fost victimă a unor intrigi.
În 1921, deși era încă titular la Huși, părăsește Eparhia Hușilor și se retrage la lavra sa de la Neamț, căreia, ca stareț, îi va da o nouă strălucire. Oficial, își înaintează demisia din scaunul de episcop al Hușilor, la 31 decembrie 1923. Activitatea de la Neamț l-a adus din nou în atenție, așa încât, după moartea mitropolitului Pimen, la 23 ianuarie 1935, poporul moldovean îl chema pe bătrânul stareț, în vârstă de 70 de ani, să fie Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, printr-un consens general și spontan al Congresului Național Bisericesc, prezidat de patriarhul Miron Cristea. La 3 februarie 1936 este instalat mitropolit, în reședința lui Veniamin Costachi și Iosif cel Sfânt.
Și la Iași, în ciuda vârstei sale înaintate, a lucrat cu aceeași vigoare și spor ca și la Neamț, beneficiind de avantajul de a cunoaște orașul și oamenii. Printr-o circular, el cerea ca orice preot să fie dator a ține patru predici pe lună. Vlădica Nicodim a rămas cunoscut în istoria Mitropoliei Moldovei și prin vizitele canonice, care de cele mai multe ori, căpătau fastul și amploarea unor demonstrații religioase. Vlădica Nicodim a fost însă preocupat și de viața monahală din eparhie, mai ales de cea a Mănăstirii Neamț, unde funcționa și Tipografia Mitropoliei, Neamțul devenind o adevărată școală a monahismului ortodox.
Lucrări de reparație se fac în această vreme la Mănăstirile Vorona, Bistrița, Slatina, Râșca ș.a. Tot în această perioadă a girat și Mitropoliile de Cernăuți (până la instalarea lui Visarion Puiu în 1935) și de Chișinău (până la numirea lui Efrem Enăchescu).
Ca urmare a morții, în 6 martie 1939, a patriarhului Miron Cristea și a refuzului mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan, de a accepta demnitatea de patriarh al României, mitropolitul Nicodim, locțiitor de patriarh, a fost nevoit să accepte cea mai înaltă deminitate eclesiastică a țării, la 30 iunie 1939.
II.Contextul politico-istoric.
În perioada păstoririi sale, adică între anii 1939 și 1948, țara și neamul nostru treceau prin cumplite furtuni, printre care amintim de al Doilea Război Mondial, dictaturile regelui Carol a II-lea (1930-1940) şi a mareşalului Ion Antonescu (1940-1944), dar și de primii ani de instaurare a unuia dintre cele mai distructive regimuri totalitare : regimul comunist.
La un an de la alegerea sa – de pildă, când regele Carol al II-lea a abdicat, trecând prerogativele regale fiului său, Mihai, și la cârma țării a venit guvernul prezidat de generalul Ion Antonescu - păstorirea i-a fost pusă la grea încercare de noua conducere a Ministerului cultelor, care, găsind susținători în rândul unor preoți, a adoptat o atitudine de amestec în treburile Bisericii, încălcând atribuțiile Patriarhului și dându-i să înțeleagă că, în noile împrejurări, ar fi mai potrivit ca dânsul să se retragă din scaunul patriarhal.
Îndurerat de cele întâmplate și cu grija ca nu cumva Biserica să sufere ceva, la 30 septembrie 1940, prin două scrisori adresate regelui Mihai și generalului Antonescu, Vlădica Nicodim, judecându-se aspru, și-a anunțat hotărârea de a se retrage din scaunul patriarhal la mănăstirea de metanie de la Neamț. Își motiva hotărârea prin vârsta înaintată și starea șubredă a sănătății, în urma unei mai vechi boli de inimă care revenise, provocându-i dificultăți serioase.
Cererea i-a fost însă respinsă, trimițându-i-se scrisorile înapoi, fără nici o rezoluție. O va repeta de două ori, la 29 și 30 ianuarie 1941, dar cu același rezultat, încât, neavând de ales, a rămas la locul său, dăruindu-se cu tot devotamentul Bisericii neamului său.
În perioada când în România s-au produs evenimentele de la 23 august 1944, Biserica Ortodoxă Română a simţit nevoia de a-şi preciza poziţia faţă de noua situaţie, prin telegramele trimise de patriarhul Nicodim regelui Mihai şi prim-ministrului Constantin Sănătescu la 24 august 1944, precum şi prin „Pastorala cu prilejul încheierii armistiţiului între România şi Marii Aliaţi din 23 august 1944“. În aceste mesaje era exprimată ideea că, pe viitor, societatea românească va fi mai democratică şi mai dreaptă, iar libertăţile cetăţeneşti vor fi protejate cu mai mare vigoare. Un astfel de mesaj, venit din partea unui cult religios, era foarte natural în acele condiţii istorice, când se punea acut problema alegerii între totalitarism şi democraţie, iar România tocmai alesese tabăra care afirma că unul dintre obiectivele majore ale sale este instaurarea valorilor democratice.
După 23 august 1944, Partidul Comunist şi aliaţii săi, grupaţi în Frontul Naţional Democrat (FND) şi Blocul Partidelor Democratice (BPD), au sugerat în mai multe rânduri că Biserica s-ar fi îndepărtat de popor, mai ales în perioada antonesciană, iar slujitorii ei ar fi încetat să mai fie „apostoli ai poporului”. Aceste grupări politice au considerat legitimă imixtiunea lor în treburile Bisericii, acuzând ingerinţe mult mai grave venite din direcţia partidelor istorice, PNŢ şi PNL. Acţiunile de cenzură şi imixtiune în treburile bisericeşti, din partea comuniştilor începuseră să se facă simţite.
Cu prilejul aniversării a 80 de ani a Patriarhului Nicodim (1864-1944), colaboratorii săi i-au pregătit un volum omagial intitulat Prinos, cu o prefaţă scrisă de profesorul I. D. Ştefănescu, în cuprinsul căreia a fost introdusă fără ştirea autorului menţiunea că „vremurile actuale nu permit să se scoată în evidenţă personalitatea Patriarhului Nicodim”. Această afirmaţie a avut urmări neaşteptate, guvernul condus de dr. Petru Groza hotărând trimiterea unei delegaţii la patriarh, delegaţie formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Maurer, care să-i ceară demisia, precum şi arestarea Profesorului I. D. Ştefănescu. Dar n-au obţinut nici demisia patriarhului şi nici arestarea lui I. D. Ştefănescu.
O dată cu venirea la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, a început să se deruleze un proces de sovietizare a societății românești.
Comuniştii şi aliaţii lor, pe de-o parte, urmăreau să impună un regim totalitar, însă negau în discursuri acest lucru, în timp ce forţele anticomuniste ştiau foarte bine ce urmează să se întâmple, însă erau legate în acţiunile lor de neputinţa aliaţilor occidentali de a interveni în mod efectiv în România. Biserica Ortodoxă Română era la mijloc, iar ambele tabere se luptau pentru a o atrage de partea lor. Motivul ? Influenţa uriaşă a Bisericii în rândurile maselor.
În aceste condiţii, când Biserica devenise o miză esenţială pentru partidele politice în lupta lor pentru putere, patriarhul Nicodim a continuat să ducă aceeaşi politică prudentă, echilibrată, încercând să evite alunecarea Bisericii în dispute politice care o puteau compromite. Acest lucru a nemulţumit pe aceia din Biserică care ar fi dorit o implicare activă în acţiuni cu caracter anticomunist, însă patriarhul Nicodim ştia foarte bine că Biserica Ortodoxă Română, prin antrenarea ei în acţiunile misionare de la răsărit de Nistru, era extrem de vulnerabilă în faţa unor autorităţi sovietice de ocupaţie care abia aşteptau să lovească fără milă. De altfel, la scurt timp după ce sovieticii reuşesc să impună primul guvern pro-comunist, cu Petru Groza prim-ministru, se adoptă măsuri de epurare sau pedepsire a persoanelor care, într-un fel sau altul, au sprijinit regimul Antonescu. Printre ei, urmau să fie foarte mulţi preoţi.
Însă, ca semn de „bunăvoinţă“ faţă de Biserică, în cadrul noului guvern a fost creat Ministerul Cultelor, având în frunte pe preotul-colaborator Constantin Burducea. Acesta avea o misiune clară: de a face tot posibilul să atragă clerul de partea regimului, utilizând deopotrivă ameninţările şi promisiunile. Patriarhul a fost prezent la investirea noului ministru, ocazie cu care i-a sugerat să nu facă ca alţi miniştri, care „s-au amestecat în trebile ei (ale Bisericii) şi totdeauna au dat cu oiştea în gardul Bisericii, din care pricină a suferit şi căruţa statului şi ograda Bisericii“.
Două au fost motivele care l-au făcut pe Nicodim să accepte prezenţa la învestitura lui Burducea: faptul că regele însuşi îl numise pe Petru Groza prim-ministru, iar noul guvern promisese că proprietăţile bisericeşti nu vor intra sub incidenţa reformei agrare. Însă sentimentele sale reale faţă de noua situaţie politică din România se exprimaseră în chip evident în februarie 1945, când refuzase să ia parte la învestirea noului patriarh al Moscovei. În acel moment, conflictul dintre forţele democratice din România şi cele pro-comuniste ajunsese la apogeu, iar o deplasare a patriarhului român la Moscova ar fi dat un semnal care putea fi interpretat în favoarea forţelor pro-comuniste.
În primele luni de guvernare Petru Groza se părea că se poate ajunge la un modus vivendi între Biserică şi noua putere politică, fapt care s-a exprimat prin dialogul avut între cele două părţi cu ocazia lucrărilor Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, când s-au reglementat o serie de probleme patrimoniale, precum şi chestiunea epurărilor din cadrul Bisericii.
La 31 iulie 1945, chiar în ziua în care se încheiau lucrările Sfântului Sinod al B. O. R., Regele Mihai I îl numea pe patriarh, prin decret, membru al Ordinului „Serviciul Credincios”, în grad de „Mare Cruce”. Era un gest de mare încredere, venit într-un moment când se vehiculau mai multe zvonuri legate de o presupusă retragere din scaunul patriarhal.
A fost însă de ajuns declanşarea „grevei regale“ în august 1945, ca întreaga strategie a guvernului în ceea ce priveşte Biserica să se clatine. Numeroşi clerici credeau că atitudinea regelui va da în cele din urmă roade, iar guvernul Groza va fi în cele din urmă înlăturat. Din păcate, aliaţii occidentali au gândit altfel.
Pe 6 septembrie 1945, la două săptămâni de la retragerea Regelui Mihai din zona publică a politicului, Patriarhul Nicodim trimite tânărului rege o telegramă de felicitare cu prilejul împlinirii a cinci ani de domnie. Acest gest este considerat un semnal că B. O. R. sprijină regele aflat în impas, sfidat de un guvern „rebel”, ca apoi mesajul de felicitare din 25 octombrie (de ziua de naştere a regelui) să fie mult mai ponderat, cu sprijin pentru suveran, mult diluat. Există mai multe indicii că în toamna anului 1945, imediat după mesajul din 6 septembrie, asupra Patriarhului Nicodim s-au făcut presiuni mult mai directe din partea comuniştilor. Un exemplu în acest sens este acţiunea Ministerului Cultelor, care a trimis o comisie de inspecţie la biserica Buzeşti din capitală, unde slujea nepotul patriarhului, preotul Maxim, corpul de control constatând mai multe nereguli în gestiunea parohiei. Aceasta atitudine era considerată de către contemporani o acţiune îndreptată împotriva patriarhului.
Patriarhul Nicodim a încercat să păstreze o anumită neutralitate a Bisericii, lucru ce reiese din nota nr. 27 a Serviciului Secret de Informații: „în ziua de 24 ianuarie 1946, după oficierea Te Deum-ului, în Catedrala patriahală, cu prilejul zilei Unirii Principatelor, Patriarhul Nicodim a slujit dar nu a mers în faţa bisericii pentru ca să asiste, cu oficialităţile, la defilarea trupelor armate, ci a rămas în Sfântul Altar. A fost invitat din nou de directorul ceremonialului, Mircescu, însă tot nu a mers. Mai mult, clericii care au slujit la Te Deum au fost opriţi de patriarh să meargă în faţa catedralei, rămânând în Sfântul Altar cu el. Clericii au rămas miraţi de acest gest al Patriarhului".
În toată această perioadă (1945-1947), serviciile speciale căutau motive pentru a-l incrimina şi a-l compromite pe patriarh. De exemplu, patriarhul a fost acuzat că a înfiinţat două orfelinate pentru copiii orfani de război: pentru băieţi la Mănăstirea Cernica şi pentru fete la Mănăstirea Ţigăneşti şi că nu le poartă de grijă. Că alimentele care trebuiau să fie date celor două orfelinate se găsesc la palatul patriarhal, în timp ce copiii orfani suferă de foame şi duc o viaţă mizeră. Deasemenea, patriarhul era acuzat că a îmbunătăţit relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică în defavoarea apropierii de Biserica Ortodoxă Rusă. Zvonurile privind posibila înlocuire a Patriarhului Nicodim au continuat, dar guvernul comunist şi Petru Groza au socotit că apropierea de B. O. R. era pentru moment mai rentabilă şi că era preferabil să nu treacă la schimbarea lui.
Dorința noii orânduiri era să transforme Sfântul Sinod al BOR într-o instituţie aservită puterii. Astfel, în februarie 1946, Guvernul comunist a demarat procedurile de modificare a două acte normative: legea Cultelor şi legea privind statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, în sensul infiltrării în Adunările eparhiale şi în Congresul Naţional Bisericesc a unor susţinători ai Guvernului. Totodată, autorităţile au luat în calcul adoptarea unei legi privitoare la pensionarea personalului clerical (cântăreţi bisericeşti, diaconi, preoţi şi arhierei), un util instrument de şantaj prin care se dorea eliminarea episcopilor indezirabili. S-au întocmit astfel, două proiecte de lege : 166 şi 167 .
Articolul 3 al Legii 167 completa lista mirenilor, membri de drept în colegiile electorale. Alături de cei deja menţionaţi în legea din 1925 se adăugau acum vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii secretari de stat şi subsecretari de stat. În plus, la alegerea episcopilor urmau să fie prezenţi toţi membri Adunării Deputaţilor, bărbaţi ortodocşi, aleşi în eparhia respectivă, iar în cazul mitropoliţilor, deputaţii bărbaţi, ortodocşi din circumscripţia întreagă a mitropoliei respective. De fapt era o cale de a se introduce în adunările bisericeşti oameni ai regimului.
Proiectul legii 166 prevedea retragerea chiriarhilor care împlineau 70 de ani. Conform articolului 8, „chiriarhii puteau fi menţinuţi în funcţiune şi peste vârsta de 70 de ani, doar printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, dat pe baza propunerii Ministerului Cultelor“. Aceste prevederi ridicau mari probleme, deoarece introduceau un drept de dispoziţie în treburile interne ale Bisericii, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu Constituţia şi cu Legea şi Statutul de organizare al BOR din 1925.
Pentru a respecta formal prevederile legale, proiectele au fost înaintate spre avizare Sfântului Sinod. Înţelegând foarte bine consecinţele acestor legi pentru Biserică, patriarhul Nicodim s-a opus din răsputeri adoptării lor, fapt care reiese limpede dintr-o scrisoare adresată regelui Mihai în martie 1947: „Pensionarea ierarhilor nu există absolut în nici o ţară din lume. Nicăieri nu se pensionează ierarhii şi pentru nici un fel de pricini. În caz de boală ori de invaliditate de orice gen, chiriarhilor li se dau pretutindeni arhierei-vicari, aşa cum există şi în tradiţia şi legiuirile noastre româneşti… Această lege nu este îngăduită nici de Constituţia Bisericii (de canoane), nici de Constituţia Regatului României. Pe episcopi, după aceste două legi fundamentale, nu-i scoate nimeni din scaunul lor, nici moartea. Nici Dumnezeu, căci episcopii se înmormântează pe scaunul lor, şi aşa se aşează în mormânt, şezând pe scaunul lor… O asemenea lege va batjocori Biserica noastră, România şi însuşi guvernul“.
Părintele Petroniu Tănase, care în acea vreme era funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și detașat la secretariatul Patriarhului Nicodim, a fost martorul presiunilor făcute de statul comunist asupra patriarhului în scopul de a-l convinge să-și dea consimțământul pentru legea pensionării ierarhilor. Iată ce relatează în cartea sa Chemarea Sfintei Ortodoxii :
„Într-o zi, vine în acest scop, Roșculeț, ministrul Cultelor, la palatul patriarhal. ˂˂ Înalt Prea Sfințite, zice ministrul, știți prin ce greutăți trece țara. În toate sectoarele facem reduceri bugetare, trebuie să facă și Biserica !˃˃ ˂˂ Domnule Ministru, răspunde Patriarhul, pe dumneavoastră vă poate cineva despărți de nevastă, cu sila ?˃˃ ˂˂ Tot așa este și în Biserică, zice Patriarhul. Episcopul este legat de Biserică, așa cum sunt legați soții prin căsătorie. Fără voia lor, numai moartea îi poate despărți. Dar dacă un ierarh s-a făcut vinovat cu ceva față de Legile bisericești sau cele civile, atunci poate fi deferit Sfântului Sinod sau Tribunalului spre judecată, și dacă este găsit vinovat, poate fi pensionat, dar altă cale nu există˃˃.
Văzând că nu a primit un răspuns favorabil, ministrul Cultelor, Radu Roșculeț, a recurs la un șiretlic, povestit în aceeași carte de părintele Petroniu :
„Într-o zi, se prezintă la Patriarh pr. I.Vască, secretar general la Ministerul Cultelor. A intrat în cabinetul patriarhal și nu după mult timp ușa de la Cabinet se deschide cu putere și pr.Vască cu servieta și pălăria în mână iese în fugă și se îndreaptă spre ieșire, iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede, eu mă găseam în holul de la intrare, și îmi face semn : ˂˂ Ia vino încoace, ia și citește !˃˃ Pe biroul patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la mașina Ministerului, cu litere mari și cursive, adresată Regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul : ˂˂ Sire, în urma consultărilor avute cu membrii Sfântului Sinod, am ajuns la concluzia că Proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci I se poate da aviz favorabil, pentru a trece la Parlament pentru votare ˃˃. Semnat : Patriarhul României. Care era tâlcul hârtiei ?
Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care I se aduceau spre semnare. ˂˂ Ce este aici ?˃˃ întreba el. I se spunea pe scurt conținutul și el semna. Cunoscându-se acest procedeu al Patriarhului, Ministerul a întocmit o adresă către Rege ca din partea Patriarhului, căruia urma să I se prezinte cumva spre a-I obține semnătura. Odată semnată, hârtia era trimisă la Palat, Regele dădea drumul proiectului de lege în cauză la Parlament. Când după votarea Legii, Patriarhul lua cunoștință, nu se mai putea face nimic.
Ori de data aceasta Patriarhul a fost prudent și a citit personal adresa ce I se prezenta spre semnare. Atunci pr.Vască văzându-se descoperit, a luat-o la fugă și Patriarhul striga în urma lui : ˂˂ Oare sunt eu păpușa ( marioneta ) lui, să mă mintă ca un nerușinat ?˃˃".
Proiectul de lege privind pensionarea şi punerea în retragere a clerului a ajuns în Parlament la 26 aprilie 1947, la fel ca şi proiectul de lege privind modificarea şi completarea unor articole din legea de organizare a BOR. Chiar şi aşa, întârzierea de aproape trei luni cu care actul normativ era trimis în Parlament, însoţit de mesajul regal, vorbeşte de la sine despre opoziţia Sinodului şi a suveranului (proiectul fusese aprobat de Guvern încă de la 7 februarie 1947). Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 30 mai 1947, a reprezentat începutul sfârşitului pentru mitropolitul Irineu Mihălcescu, ca şi pentru alţi doi ierarhi: episcopii Cosma Petrovici, al Dunării de Jos, şi Lucian Triteanu al Romanului.
În anul 1946, Patriarhul Nicodim și-a dat consimţământul, ca intelectualii care formau mişcărea isihastă Rugul aprins al Maicii Domnului să-şi desfăşoare activitatea la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Starea de spirit generată şi alimentată de această mişcare religioasă a dat multă bătaie de cap Securităţii de atunci, arătând oamenilor că, în condițiile în care libertatea trupului poate fi restrânsă şi oprimată de mai marii zilei, libertatea spiritului este de neînvins, deoarece ea se naşte şi vine de la Dumnezeu, care oferă tărie şi statornicie în faţa tuturor vitregiilor vremii.
Cu vremea, statul comunist s-a convins de un lucru : un popor întreg nu poate fi ucis. În schimb, a reuşit să distrugă conştiinţe, să răstignească idealuri, să umilească oameni demni şi cinstiţi.
Un alt punct de divergeță în raporturile ierarhiei ortodoxe cu puterea comunistă este cel al relațiilor Ortodoxiei românești cu Biserica Ortodoxă Rusă. Presiunile venite de la Moscova, dublate de eforturile autorităților comuniste de la București se vor izbi de o rezistență înverșunată a Patriarhiei române, care refuză să intre într-o relație în care era evidentă tendința de subordonare de către Patriarhia rusă a celei române. Biserica Rusă dorea să se regăsească pe scena Ortodoxiei, iniţiind astfel un amplu proiect diplomatic eclesiastic la nivelul patriarhiilor apostolice orientale, dar şi la autocefaliile naţionale. Iar cea mai importantă autocefalie ortodoxă era Biserica Ortodoxă Română. Existau totuşi o serie de impedimente în relaţia cu partenerul român, determinate de situaţia canonică a românilor din Basarabia interbelică, restituirea bunurilor bisericeşti luate de autorităţile române din acest spaţiu, dar şi din cel fost transnistrean (dintre Nistru şi Bug) şi mai ales repatrierea slujitorilor basarabeni şi bucovineni.
Toate aceste doleanţe le exprima patriarhul moscovit Alexei într-o scrisoare trimisă patriarhului Nicodim în mai 1945, adusă chiar de şeful unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse, în persoana episcopului Ieronim al Chişinăului. Astfel, autorităţile sovietice, care erau fără nici o îndoială în spatele diplomaţiei promovată de prelaţii ruşi, avansau o politică maximală, cerând cât mai mult, în ideea că sunt cele care domină situaţia în timpul negocierile, la care era delegat să participe chiar episcopul înscăunat la Chişinău de sovieticii care reveniseră în Basarabia. Evident că prezenţa lui Ieronim putea fi şi un mijloc de intimidare la adresa reprezentanţilor ortodocşi români, mai ales că se ceruse Patriarhiei Române întoarcerea la calendarul vechi şi recunoaşterea Mitropoliei Rutene de Cernăuţi.
Fără nici o urmă de intimidare, patriarhul Nicodim îi răspundea omologului rus în cei mai diplomatici termeni bizantini, refuzându-i punct cu punct cererile venite de la Moscova. Iar pentru a-şi acoperi refuzul, mai ales în problema calendarului, patriarhul Nicodim, a consultat Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, acolo unde se decisese asupra acestei probleme în anul 1923. A fost un gest îndrăzneţ, dar de netăgăduit al patriarhului Nicodim, pe care ruşii au trebuit să-l accepte. Aceasta a fost prima încercare în problema relaţiilor cu Biserica Rusiei.
Evident că propaganda comunistă îşi îndeplinea rolul de alcătuire a unei imagini cât mai fructuoase a relaţiilor dintre cele două părţi bisericeşti. Iar de acest lucru se ocupa personal fie ambasadorul sovietic de la Bucureşti, care îl vizita permanent pe patriarhul Nicodim, pentru a se implica într-o relaţie mai apropiată, fie prim-ministrul Petru Groza, care avea sarcina de a închega relaţiile bisericeşti româno-ruse, în „virtutea tradiţiei“.
După ce „greva regală“ se rezolvase în favoarea lor, iar alegerile, programate în noiembrie 1946 se apropiau, comuniştii au dorit să-și creeze un avantaj în lupta electorală : patriarhul Nicodim să facă o vizită la Moscova. În jurul acestei vizite, care a avut loc în luna octombrie 1946, a existat o agitaţie imensă din partea oamenilor politici, dar şi a celor din Biserică interesaţi de succesiunea patriarhală. Cinic, un aspirant la demnitatea patriarhală se exprima astfel: „Oricum, sănătos nu mai vine patriarhul de la Moscova. Poate vine cu picioarele înainte“. Cu alte cuvinte, date fiind boala şi bătrâneţea patriarhului Nicodim, se credea că nu va rezista drumului lung, fiind posibil ca de la Moscova să revină altcineva în postură de patriarh.
Patriarhul Nicodim a amânat cât a putut deplasarea, invocând motive de sănătate. Guvernul a răspuns prin proiectul de lege de pensionare a clerului prin care Sinodul Bisericii Ortodoxe era practic decapitat. În aceste condiţii, s-a considerat că este mai bine ca patriarhul să facă totuşi deplasarea, deşi sănătatea îi era în continuare şubredă. Gestul era preconizat pentru sărbătoarea Sf. Paşti, după ce în aprilie patriarhul Nicodim primise invitaţia din partea patriarhului moscovit. Patriarhul român considera că vizita, mai ales în această perioadă, este inoportună, motivând că poate fi interpretat ca un gest de subordonare faţă de Moscova, care prin faptele sale pretindea un primat în Ortodoxie. Apoi, i s-a refuzat să-şi aleagă persoanele care să facă parte din delegaţie, factorul politic dorind să se impună până în cele mai mici detalii pentru realizarea acestei vizite. Ca un protest, patriarhul Nicodim, a părăsit capitala, retrăgându-se pentru o perioadă nedeterminată la Mănăstirea Neamţ. Dudu Velicu notează la 5 septembrie 1946: „Petronius, secretarul Patriarhului Nicodim, a afirmat că şeful său nu va veni de la Mănăstirea Neamţ pentru a pleca la Moscova, decât dacă va fi dus legat”. Patriarhul dorea să câştige timp şi să aştepte rezultatul alegerilor programate în luna noiembrie, pentru a scăpa de această impunere a factorului politic. La insistenţele lui Groza, în timpul vizitelor pe care le făcea la Neamţ, prin diverse artificii politice, precum şantajul cu pensionarea, în situaţia în care decretul era deja semnat, patriarhul a acceptat în cele din urmă ca în perioada 23 octombrie-6 noiembrie 1946 să meargă la Moscova. Din delegaţie făceau parte episcopii Nicolae Popovici al Oradiei, ca „reprezentant al Ardealului eliberat“, Justinian Marina, ca „exponent al Bisericii de la graniţa de răsărit“, preotul Ion Vască, preşedintele „Uniunii Preoţilor Democraţi“, ca exponent al clerului ortodox „democratic“, medicul patriarhului şi un translator.
La Moscova nu puţine au fost situaţiile în care patriarhul Nicodim nu a acceptat să participe la anumite momente prevăzute în programul vizitei. A fost nevoie ca reprezentantul preoţimii democrate, Ion Vască, să intervină şi să-l determine pe patriarh prin diferite tertipuri să accepte respectarea programului. Nicodim a acceptat să participe la Tedeumul săvârşit la Catedrala din Moscova, după sosire, iar în continuare l-a delegat pe episcopul Nicolae Popovici, să facă o sfeştanie în clădirea Ambasadei Române de la Moscova. Martorii oculari care au făcut parte din delegaţia Bisericii noastre povestesc că Patriarhul Nicodim nu s-a arătat entuziasmat atunci când i s-au adus veşmintele ca să slujească în Biserica Patriarhală din Moscova, spunând : nu slujesc cu ăştia. Se ştie dintr-o mărturie a patriarhului către cei apropiaţi că mulţi dintre cei care au slujit, erau ofiţeri de securitate deghizaţi în preoţi şi ierarhi. Preotul Vască l-a ameninţat chiar pe patriarh că îl va lăsa la Moscova dacă nu va accepta să slujească cu Alexei şi să viziteze câteva biserici moscovite, conform programului. Discuţiile purtate între cele două părţi nu au atins obiectivele urmărite, acestea desfăşurându-se la modul superficial.
Dacă vizita propriu-zisă nu a avut efecte concrete, în ţară, guvernul Groza a făcut tot posibilul să o exploateze din punct de vedere electoral. Demnitarii comunişti l-au însoţit pe patriarh la plecare şi l-au întâmpinat la sosire, după cum era procedura în perioada interbelică, ca un semn că nimic nu s-a schimbat în relaţiile Stat-Biserică. Mai mult, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit personal şi a mulţumit patriarhului pentru că a acceptat să plece la Moscova, dând în acelaşi timp asigurări că forţele comuniste nu intenţionează să impună ateismul în societatea românească: „Nici vorbă nu poate fi de despărţirea Bisericii de Stat“, spunea liderul comunist. Evident, nimeni nu credea aceste lucruri.
În noiembrie 1946 comuniştii câștigă alegerile parlamentare prin fraudă. Însă, deşi fraudat, rezultatul alegerilor a fost recunoscut de comunitatea internaţională, iar comuniştii, odată legitimaţi formal la putere, au trecut fără menajamente la comunizarea deplină a României.
În luna mai a anului 1947, Prea Fericitul Nicodim a primit vizita Patriarhului Alexei al Moscovei şi toată Rusia. Acest fapt nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei Bisericii noastre, ba dimpotrivă.
Cu acest prilej Ambasada sovietică a dat o recepţie în onoarea oaspeţilor. A fost invitat şi Patriarhul Nicodim, care a fost însoţit de arhiereul Iosif Gafton, vicar patriarhal. Participanţii s-au întors de la Ambasadă noaptea târziu. Patriarhul s-a retras în camera lui dar Arhiereul Iosif era cu totul înspăimântat. Nici nu putea vorbi de emoţie şi de frică ci doar exclama „Vai Doamne, noi ce am făcut?! Vai ce am făcut! O să ne aresteze pe toţi”. Ce se întâmplase de fapt: în alocuțiunea oficială Patriarhul Alexei a vorbit despre bunele relaţii dintre poporul rus şi poporul român, accentuând că poporul rus mereu a ajutat pe români şi că însăşi independenţa României din 1877 a fost câştigată cu ajutorul armatelor ruseşti. În răspunsul său, Patriarhul Nicodim s-a adresat direct Patriarhului Alexei: „Înalt Prea Sfinţite Patriarh nu sunteţi bine informat. Nu ruşii au ajutat pe români în războiul de independenţă, ci dimpotrivă românii au ajutat pe ruşi. La Academia Română se găseşte textul telegramei ţarului Nicolae către prinţul Carol al României - „Treci Dunărea pe unde poţi şi vino urgent că ne mănâncă turcii!” Închipuiţi-vă efectul produs în asistenţă.
Referitor la atitudinea pe care Patriarhul Nicodim o avea faţă de „fraţii” sovietici, merită de amintit și un episod care a însemnat probabil „condamnarea la moarte” a Înalt Prea Sfinţiei Sale, eveniment petrecut în timpul aceleiași vizite oficiale în România a Patriarhului Alexei I al Moscovei şi întregii Rusii.
La slujba oficiată în Catedrala Patriahală la data de 1 iunie 1947, Patriarhul Alexei, abia recunoscut şi instalat oficial în funcţie, lansează o invitaţie Patriarhului Nicodim spre a participa la o „întrunire ecumenică” la Moscova, împreună cu alţi Întâi Stătători ai altor Biserici Ortodoxe, pentru a discuta şi clarifica „unele probleme bisericeşti”. Răspunsul patriarhului a fost unul neaşteptat, (de altfel netradus în limba rusă): „Dar de ce la Moscova?” O notă a Serviciului Special de Informaţii preciza expres, că replica a fost bine înţeleasă de delegaţia rusă. Urmarea: supraveghetorul şi informatorul Emil Bodnăraş, şef al acestui Serviciu Special îşi anunţă intenţiile, fără frica de a fi vreodată pedepsit: „Lasă, Înalt Prea Sfinţite, nu te teme, că nu mai ajungi să participi la acest Sinod, indiferent unde s-ar ţine el”.
În vara anului 1947, patriarhul Nicodim Munteanu este obligat să se retragă la Mănăstirea Neamţ, sub supraveghere permanentă. Cel puţin, aici, la Mănăstirea Neamţ, patriarhul Nicodim era alături de duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie Nechifor, un monah “fără nici o clasă primară”, dar autodidact şi foarte îmbunătăţit duhovniceşte.
Retragerea patriarhului Nicodim la Mănăstirea Neamţ era consemnată în martie 1948 şi de o publicaţie catolică franceză, potrivit căreia, retragerea patriarhului Nicodim, efectuată după vizita patriarhului Alexei al Moscovei, se datora “dezacordului grav” dintre întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi guvernul communist : “După vizita spectaculară pe care patriarhul Alexei o făcu la Bucureşti (sfârşit mai-7 iunie 1947)” - consemnează respectiva publicaţie – patriarhul Nicodim s-a retras în vechea sa mănăstire de la Piatra (sic) Neamţ, şi încă nu a revenit la sfârşitul lui noiembrie. Motivul de sănătate invocat pentru această lungă absenţă (de pe tronul patriarhal), nu ar fi decât un mijloc de a disimula în public dezacordul grav existent între el şi guvern, mai ales că acesta a trecut complet sub controlul partidului comunist (noiembrie 1947)”.
În cele din urmă Patriarhul Nicodim s-a văzut forţat să-şi dea demisia, pe care a depus-o în mâna regelui Mihai. În data de 24 octombrie 1947 Regele Mihai nu a primit demisia Patriarhului Nicodim, ci pe cererea acestuia (în copie) a pus o rezoluţie potrivit căreia îi acordă un concediu de sănătate şefului Bisericii. Deşi decretul de pensionare era semnat, comuniștii nu au făcut uz de el. În schimb guvernul i-a forţat pe alţi ierarhi să-şi dea demisia din scaun. Aşa s-a întâmplat şi cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, care a fost nevoit să se retragă la Mănăstirea Agapia, unde moare otrăvit, în 1948.
Bătrân şi bolnav, Patriarhului Nicodim îi era din ce în ce mai greu să ţină în frâu relele regimului comunist; totuşi nu a cedat până la moarte.
La 1 decembrie 1947 Patriarhul Nicodim era adus de la Mănăstirea Neamţ la Bucureşti cu un tren special. Starea sănătăţii sale era deja gravă. La 30 decembrie 1947 regele a abdicat de la tron. A doua zi, patriarhul Nicodim îşi prezenta demisia Primului ministru Dr. Petru Groza, care venise să-i facă o vizită. „Dacă a plecat el, s-a exprimat Patriarhul, eu nu mai am nici un rost”.
Nu va mai trece mult timp şi tristul eveniment al morţii patriarhului se va petrece vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Lovitura fatală a constituit-o o pneumonie pe care a contactat-o în ultima sa deplasare, făcută la Curtea de Argeş, în încercarea disperată de a arăta că este activ., ( după dl. Cicerone Ioniţoiu, patriarhul Nicodim a murit otrăvit ).
Înmormântarea patriarhului Nicodim a avut loc în data de 4 martie. Doar Patriarhia Ecumenică şi Bisericile Ortodoxă Rusă şi Bulgară şi-au trimis reprezentanţi la eveniment, cel mai înalt în rang fiind trimisul Moscovei, arhiepiscopul de Praga, IPS Elefterie. În schimb, a participat o impunătoare delegaţie de oameni politici, a căror listă merită să fie amintită: Constantin Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec şi Ioan Niculi, membri ai Înaltului prezidiu al Republicii Populare Române, prim-ministrul Petru Groza şi miniştrii Traian Săvulescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Tudor Ionescu, Emil Bodnăraş, Octav Livizeanu, Stanciu Stoian, Romulus Zăroni, Teodor Iordăchescu, Florica Bagdasar şi alţi demnitari ai statului. Fotografiile din timpul ceremoniilor sunt o raritate pentru lumea comunistă, înfăţişând pe reprezentaţii puterii „democrat populare“ stând şi ascultând în catedrala patriarhală slujba de îngropăciune a patriarhului Nicodim, cu lumânări aprinse în mână. Era de fapt o nouă ocazie de a nega persecuţiile religioase care începeau să se manifeste cu forţă.
Însă, chiar dacă demnitarii au fost ipocriţi, discursurile funebre au conţinut aprecieri pe care patriarhul Nicodim le merita pe deplin. Chiar şi inamicii au trebuit să recunoască valoarea celui care „a fost şi a rămas, în toată lunga lui viaţă, un ţăran şi un călugăr“.
III. Concluzii
Patriarhul Nicodim Munteanu a deschis calea ierarhilor ortodocși români care s-au opus fățiș ideologiei comuniste și au luptat prin toate mijloacele aflate la îndemână ca Biserica să nu fie subordonată samavolnic puterii instalate după 1947.
Meritul istoric al patriarhului Nicodim este acela de a fi făcut posibilă păstrarea dreptei mărturisiri întru Hristos, chiar în condiţiile declanşării ofensivei ateismului comunist împotriva Bisericii, care avea să se intensifice şi mai mult în deceniile următoare, cerând jertfe şi suferinţe din partea ierarhilor, preoţilor, monahilor şi credincioşilor – jertfe şi suferinţe împlinite de ei până la capăt, cu conştiinţa răsplătirii veşnice din partea lui Dumnezeu. Patriarhul Nicodim Munteanu a fost un om adânc legat de istoria poporului, şi în acelaşi timp, a fost unul care a avut conştiinţa importanţei şi misiunii Bisericii în viaţa poporului român. El a înfruntat puterea politică, atunci când era vorba de prezentul şi viitorul ţării, apărând demnitatea Bisericii şi a neamului românesc. Nicodim patriarhul rămâne în istoria Bisericii şi a poporului român o persoană cu verticalitate şi conştiinţă misionară” în apărarea adevăratelor valori creştine.
BIBLIOGRAFIE
1. Bistriceanu, Pr.Mihai, Viața și activitatea Patriarhului Nicodim Munteanu, Editura Trinitas, Iași, 2007;
2. Calinic Episcopul, Biserica neamului în pumnii tiranului (1945-1947), Editura DACPRESS 2006;
3. Hostiuc, Pr. Drd. Gheorghe Florin, Patriarhul Nicodim Munteanu, Biserica Ortodoxă Română și primele ciocniri dintre Biserică și Statul communist, Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. V – Nr. 1/2013;
4. Nica, Asist.Arhim. Emilian, Patriarhul Nicodim și poziția lui față de instaurarea regimului communist în România, în „Analele Științifice ale Universității ˂˂ Al.I.Cuza˃˃, Iași (serie nouă)”, Teologie Ortodoxă, tom.XIII, 2008;
5. Patriarhul Nicodim Munteanu – Un mărturisitor al Luminii în vremuri întunecate, Editura Basilica, București, 2019;
6. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997;
7. Tănase, Ieromonah Petroniu, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006;
8. Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, București, Editura Curtea Veche, 2005
