Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor duhovnici români ai veacului al XX-lea, ocupând între aceștia un loc cu totul aparte. Dar viețuirea sa aleasă la Sfântul Munte Athos timp de peste trei decenii, îl așează și în galeria marilor duhovnici athoniți.
Părintele Petroniu s-a născut la 23 mai 1916 în satul Farcașa, județul Neamț într-o familie săracă și cu frică de Dumnezeu. La botez a primit numele Petru. A fost penultimul din cei nouă copii cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe părinții săi Ioan și Olimpia. Aceștia nu erau oameni cu carte, dar erau foarte evlavioși având o râvnă nemăsurată pentru sărbători și pentru slujbele bisericii, la care participau fără să lipsească vreodată. Grija lor principală, dincolo de creșterea și educarea creștină a copiilor, era practicarea zilnică a milosteniei. Chemau acasă la ei pe cei străini de sat și îi găzduiau. Niciodată nu pleca vreun stăin cu mâna goală din casa lor. Părintele Petroniu într-o autobiografie încredințată monahului Damaschin Grigoriatul își amintește de evlavia părinților săi și de atmosfera duhovnicească din familia sa : „Duminica dimineața ne îmbrăcam toți cu hainele noastre curate și mergeam la biserică. Tatăl nostru se scula mai devreme dimineața. Își făcea singur rugăciunea, citea Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos și după aceea citea fragmentele din Apostolul și Evanghelia duminicii. Înaintea de a pleca la biserică ceream unul altuia iertare. Ziceam unii către ceilalți ˂˂ Iertați-mă !˃˃ și ˂˂ Dumnezeu să vă ierte !˃˃. Lucrul acesta se întâmpla nu numai cu membrii familiei noastre, ci și între vecini. Posturile de luni, miercuri și vineri părinții mei le țineau cu mare evlavie și asprime. Postul Mare era un eveniment însemnat pentru viața creștină a întregii noastre familii. Pentru această perioadă aveam farfurii, vase și linguri separate... Părinții ne-au învățat să avem frică de Dumnezeu, dragoste pentru Biserică, respect și cinstire către toți ceilalți oameni. Toate acestea și ordinea pe care am moștenit-o de la ei, au devenit un frumos obicei pentru toți copiii familiei noastre. Frații mai mari îndemnau pe cei mai mici să împlinească îndatoririle creștinești și respectul reciproc. Cuvintele urâte și gesturile nepotrivite erau necunoscute în familia noastră. Seara, înainte de a ne culca, mama ne întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu trebuia făcut primeam și un canon”.
Viețuirea sfântă a maicii sale a rămas profund întipărită în memoria avvei Petroniu. În cartea sa „Icoane smerite din Sfânta ortodoxie românească” îi schițează un frumos portret ce ne face să ne aducem aminte cu nostalgie de frumusețea spirituală a multor mame pe care le-a avut neamul nostru românesc. Iată ce spunea despre mama sa : „În toată viața ei a fost profund credincioasă... Evlavia, credința, împlinirea datoriilor creștinești tradiționale îi erau firești, izvorau din ființa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea. Odată, în Joia Mare, a plecat de dimineață de acasă, iar când s-a întors și am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dăduse un dar și-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină...În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimați. ˂˂ Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng și să răcnesc de durere. În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile și cozonacii pe care îi făcuse pentru Paști, ea mi-a zis : ˂˂ Nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră fața Domnului Hristos la Paști ˃˃. Bătrână și suferindă, nu lipsea niciodată de la biserică... Mereu la rugăciune. Cum ieșeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor și făcând cruci și metanii. Numele Domnului Hristos și al Precuratei Maici rostea apăsat și cu căldură sufletească, cu încredere și nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu. Pentru moarte era pregătită de multă vreme. În anul 1967, înainte de Postul Sfinților Apostoli a atras atenția fiicei sale Glicheria :˂˂ Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească și să mă împărtășească˃˃. A postit trei zile, s-a spovedit și s-a împărtășit. Sâmbătă 1 iulie, s-a lăut și s-a spălat după obicei și, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei : ˂˂ Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb˃˃. ˂˂ Unde-s mamă ?˃˃ - zise Glicheria uitându-se pe fereastră și nevăzând pe nimeni. ˂˂ Lasă – îi zise ea -, că au treabă cu mine˃˃. În ultima zi din viață, luni și noaptea spre marți n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în șoaptă. Apoi i-a zis Glicheriei : ˂˂Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori și busuioc... Să dai părintelui dezlegarea cea albă, ca să o aibă amintire de la Mama lui...˃˃. Marți dimineața (4 iulie), când de după deal primele raze de soare luminau fereastra căsuței, a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii și a șoptit : ˂˂ Iartă-mă !˃˃, apoi s-a întors pe o parte și a adormit ca în somn... Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri și de necazuri. Fața îi era liniștită și un zâmbet îi încremenise pe buze...”.
După absolvirea școlii generale din sat, în anul 1930, la vârsta de paisprezece ani, s-a înscris ca novice la vestita Mănăstire Neamț. Atunci s-a cunoscut și cu tânărul Ilie, cuviosul Ioan Iacob Hozevitul de mai târziu, canonizat de Patriarhia Română și recent și de Patriarhia Ierusalimului. La Mănăstirea Neamț urmează cursurile Școlii de cântăreți, iar în 1935 merge la Seminarul monahal de la Cernica, unde studiază timp de șapte ani. Ultimul an de studii seminariale îl urmează la Seminarul Central din București, întucât Seminarul monahal de la Cernica se desființase în anul 1941.
În anul 1942 se înscrie la Facultatea de Teologie și la Facultatea de Matematici din București, pe care o întrerupe după un an de studii. Tot în același an în data de 14 august este călugărit la Mănăstirea Neamț, iar în 20 septembrie este hirotonit diacon. În octombrie se angajează ca funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod.
În anul 1943 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București pe care a absolvit-o în 1946, odată cu Facultatea de Teologie.
După terminarea studiilor, din 1946 până în 1948 este detașat la Secretariatul Patriarhului Nicodim. Între timp, în anul 1947 este hirotonit preot în Catedrala Patriarhală din București și hirotesit protosinghel.
Din 1948 până în septembrie 1950 a fost numit suplinitor la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamț. Aici, timp de doi ani i se încredințează catedrele de Pedagogie și Catehetică (an I ) și catedra de muzică ( an II ). De la Mănăstirea Neamț va pleca la Mănăstirea Sihăstria, unde nu a stat mult timp, pentru că îl va urma pe părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina. ( Părintele Cleopa, în 1949, fusese numit stareț al acestei mănăstiri și a venit la Slatina împreună cu 30 de călugări pentru a renaște viața monahală ).
În 1952 la Mănăstirea Slatina i se încredințează conducerea Școlii monahale și a cursurilor de pregătire elementară. Tot în acest an este hirotesit duhovnic.
În anul 1956, părintele Cleopa se întoarce la Mănăstirea Sihăstria, iar după un an, în 1957, părintele Petroniu este ales stareț de către obștea mănăstirii.
În anul 1959, prin Decretul nr.410 – dat de regimul ateist de atunci – au fost scoși din mănăstirile țării foarte mulți monahi. Părintele Petroniu s-a retras pentru o vreme în satul natal și mai apoi în comuna Broșteni unde a locuit la o soră de a sa.
Între timp la Curtea de Argeș, Patriarhul Justinian, pentru a opri confiscarea Mănăstirii și a Palatului Regal de către comuniști, a făcut o Casă de odihnă pentru salariații Patriarhiei din toată țara, și pentru că nu se umplea tot anul , de două ori pe an făcea cursuri misionare pentru preoți. Întreaga conducere a Mănăstirii Curtea de Argeș a fost încredințată vicarului patriarhal, Preasfințitul Pavel Șerpe. Acesta a fost stareț al Mănăstirii Neamț și director al Seminarului în vremea în care părintele Petroniu fusese profesor acolo. Căutându-l pe părintele Petroniu și găsindu-l la Broșteni, l-a chemat la Curtea de Argeș și l-a numit secretar și casier la Cancelarie. Acestea se întâmplau în anul 1963.
Ajungând la vârsta de pensionare, părintele Petroniu se va retrage la Mănăstirea Sihăstria. De aici va pleca într-un pelerinaj la Ierusalim și la Muntele Athos. La Athos a stat aproape o lună și a trecut și pe la Schitul românesc Prodromu. La acea vreme clădirile Schitului erau în paragină și erau locuite de câțiva monahi români înaintați în vârstă, care trăiau în mare sărăcie. La această stare jalnică se mai adăuga și un alt lucru dureros : nu se mai făceau slujbe. Această stare a Schitului o aflase și Patriarhul Justinian, care în 1963 a făcut o vizită în Sfântul Munte la invitația Patriarhului Ecumenic Atenagora. La doisprezece ani de la vizita sa la Prodromu, Patriarhul va trimite un grup de cinci călugări, care văzând condițiile de viețuire de acolo s-au împrăștiat pe la diverse chilii din Athos. Prin anii 1976-1977 a fost timis de Patriarh un al doilea grup de călugări, dar și aceștia și-au îndreptat pașii spre alte chilii din Sfântul Munte. Văzând cum stăteau lucrurile la Prodromu, câțiva călugări greci zelotiști ceruseră aprobarea Mănăstirii Lavra pentru a merge să-i îngrijească pe călugării români bătrâni și apoi după moartea acestora Schitul să le revină. Mănăstirea Lavra și Kinotita Sfântului Munte își dăduseră acceptul.
După vizita sa la Prodromu, la întoarcerea în țară părintele Petroniu a mers la Patriarhul Justinian și i-a adus la cunoștință ce se pune la cale de către călugării greci. Patriarhul a răspuns că și el auzise de aceasta, drept care l-a însărcinat pe părintele Petroniu să găsească monahi cu care să plece la Prodromu. S-a format astfel un grup de cinci oameni, care au obținut de la Patriarhul Ecumenic Dimitrios aprobarea de a se stabili la Schitul românesc din Muntele Athos.
Plecarea părintelui Petroniu spre Athos a avut loc în anul 1978.
De îndată ce a ajuns la Prodromu, părintele a pus imediat rânduială cu Liturghie zilnică. Conviețuirea cu monahii români bătrâni pe care îi găsise a fost aproape imposibilă, deoarece aceștia credeau că noii veniți sunt trimiși de regimul comunist. Refuzând comuniunea, bătrânii nu intrau în biserică cu ei și nici la trapeză nu mâncau împreună. Primii ani au fost grei și nu s-a putut face mai nimic în Schit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și cu răbdarea și înțelepciunea părintelui Petroniu, Schitul avea să treacă după câțiva ani în administrarea și gospodărirea noilor-veniți. După un interimat asigurat de părintele Ilarion Lupașcu în anul 1984, părintele Petroniu preia stăreția pe care o va deține timp de 27 de ani, până cu puțin timp înainte de trecerea la Domnul.
Perioada stăreției părintelui este cea în care Prodromu renaște la propriu, din toate punctele de vedere. Numai cine știe starea în care era la sfârșitul anilor ’70 poate înțelege efortul uriaș care s-a făcut pentru ca acesta să arate așa cum arată astăzi. Tot ceea ce s-a făcut – reconstrucții, renovări, construirea atelierelor de pictură, sculptură, legătorie de cărți, croitorie, tâmplărie, mecanică, amenajarea grădinilor prin ridicarea de ziduri protectoare – s-a făcut în condiții foarte grele, lipsuri materiale, lipsa oricărui ajutor din țară și, mai presus de toate, cu un număr foarte mic de monahi ai Schitului. Toate lucrările de reconstrucție a Schitului s-au petrecut în același timp cu respectarea neștirbită a regimului slujbelor și a pravilei călugărești de către toată obștea, dar înainte de toți de către părintele Petroniu.
Părintele iubea atât de mult slujbele încât niciodată nu lipsea de la ele. Era de o punctualitate de îți puteai potrivi ceasul după el. Când îl vedeai apărând la colțul bisericii, știai că este fără zece. Venea mai devreme cu zece minuate pentru a avea timp să se închine la icoane și să nu îl prindă departe de strană binecuvântare de început a slujbei. Doar atunci când slăbiciunile bătrâneții l-au ținut la chilie a încetat să mai vină la biserică. Niciodată nu se așeza în strană în timpul Sfintei Liturghii, iar când era mai tânăr nu se așeza la nicio slujbă. Din cauza acestui lucru picioarele i se umflau foarte tare și el le înfășura ca să-l țină pentru următoarele nevoințe.
Iubea foarte mult cântarea bisericească, el însuși fiind protopsalt și deseori cânta la strană cu vocea sa melodioasă și pătrunzătoare.
În trapeză, la masă, era foarte înfrânat. Nu mânca niciodată toată mâncarea care i se punea în farfurie. Între mese nu mânca niciodată.
Când slujea la Sfântul Altar nu dorea să fie cineva alături de el. Voia să fie singur pentru a nu i se face cunoscute trăirile. Părintele Justinian, un monah al Schitului Prodromu spunea că de câteva ori a intrat în Altar, în timp ce părintele Petroniu slujea, și a văzut cum îi curgeau părintelui lacrimi din ochi.
Un mare dar al părintelui Petroniu era neținerea de minte a răului. Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire cuprins de mânie a ridicat mâna și l-a pălmuit pe Bătrân. Părintele nu numai că nu a zis atunci nimic , dar l-a și iertat din toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate și nevorbindu-l de rău pe cel care-l lovise. Altădată un frate l-a ocărât în fața celorlalți frați. Frații au vrut să-l alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis : „ Nu alungați pe fratele nostru ! Ce se va întâmpla cu sufletul lui ? Eu sunt de vină și ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu Judecătorul, în Ziua Judecății ? ”. Mai mult chiar, a mers el însuși și i-a cerut iertare, deoarece s-a temut ca nu cumva să fi greșit față de acela ceva și să aibă vină în fața lui Dumnezeu. Altădată, câțiva frați din Schit, mânați de ispită, au mers și au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care ținea Schitul, cu intenția de a-l da jos din vrednicia sa de stareț. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să facă timp de o săptămână rugăciune și post, ca să se facă voia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, s-a îndreptat orice lucrare potrivnică și s-a instaurat pace și dragostea între toți frații, grație rugăciunii și răbdării Bătrânului.
Acest dar mare al neținerii în minte a răului desigur că izvora dintr-o aleasă virtute care înveșmânta sufletul părintelui : smerenia. Ca stareț al Schitului niciodată nu a stat în scaunul de stareț din biserică. Totdeauna stătea în stranele cântăreților, nici acolo în prima strană, ci în a treia, cum încep stranele dinspre Altar. Niciodată nu a purtat toiagul său de stareț, nici măcar la sărbătorile mari și la privegheri. Ura slava și cinstea din partea oamenilor. Deși avea din România titlul de arhimandit, nu a purtat niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci spunea : „Să te binecuvinteze Dumnezeu ! ”. Nu accepta să i se facă primiri, nici nu aștepta să-i deschidă cineva ușa. Nu accepta să i se facă metanii. Părintele Iulian, binecunoscut și experimentat duhovnic al Schitului a spus despre părintele Petroniu : „Era smerit. Lucra cuvântul Domnului Hristos care spune : Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Eu l-am spovedit de când a venit la Schit. Nu am văzut om să verse atâtea lacrimi cu puține zile înainte de a muri. Într-o zi, era îngenunchiat în fața mea și-mi spunea : ˂˂ Cum mă voi duce în cealaltă viață ? Voi fi întrebat cum mi-am petrecut toată viața mea de aici. Cum am să ajung în veșnicie ? ˃˃. Și îndată își lăsă capul la pământ și începu să plângă, cu suspine adânci. L-am așteptat mult timp să se oprească și să mă pot ridica ...”.
Chiar dacă era foarte aspru cu sine însuși, nu judeca pe nimeni. Când cineva îl întreba de ce nu mustră pe frați, le răspundea laconic : „Păi nu văd cum trăiesc eu ? Ce să le spun altceva ?”. Dacă unul dintre frați greșea ceva, nu-l certa și nici nu-l chema să dea explicații. Dar, în cuvântul pe care îl ținea fraților în fiecare duminică seara, prezenta exemple de monahi sfinți din care se vedea cum au procedat aceia în situații asemănătoare și în felul acesta transmitea învățături fratelui care greșise. Sfătuia în așa fel, încât să nu supere pe nimeni, punându-se și pe sine între cei vinovați.
Citea multe cărți, mai ales teologice. Aprecia pe scriitorii mai vechi. Studia îndelung Patericul egiptean, scrierile Sfinților Ioan și Varsanufie, Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Sirul și operele Sfântului Maxim Mărturisitorul. Citea însă cu atenție și lucrările teologilor mai tineri, precum și multe periodice creștine. Semăna cu o albină, care adună de peste tot ce este bun și folositor pentru mântuire. A scris multe articole duhovnicești pentru periodicul anual al Mănăstirii Grigoriu. Toate articolele publicate în acest periodic au fost traduse în românește și împreună cu altele care au apărut în România au fost publicate în cartea intitulată Chemarea Sfintei Ortodoxii. O altă carte scrisă de părintele Petroniu este Ușile pocăinței și cuprinde învățături la Duminicile din Postul Mare. Cartea Icoane smerite conține pe scurt viața și faptele minunate ale unor clerici și monahi pe care i-a cunoscut personal Gheronda Petroniu pe parcursul vieții sale. După trecerea sa la cele veșnice au apărut în anul 2015 la Editura Bizantină, într-un volum îngrijit de părintele Constantin Coman, Însemnări, Note de lectură și Predici ale Părintelui Petroniu. Textele sale – afirmă părintele Coman – sunt adevărate mărgăritare; cuvânt dulce, simțit, măsurat, care face să reverbereze discret darul de povestitor al moldoveanului dintr-însul.
Într-un astfel nevoitor ca părintele Petroniu nu puteau să nu se arate și semne ale dumnezeiescului har. Un viețuitor al Schitului a povestit că într-un an, la începutul Postului Mare, a mers cu un părinte să-i dea și avei Petroniu un borcan cu miere căci așa era rânduiala. Au bătut la ușa Bătrânului și când le-a deschis au fost orbiți de o strălucire care izvora din fața lui. „Am miere din cea de anul trecut. Nu vreau alta” – le-a spus părintele, închizând repede ușa chiliei, în care nu a intrat vreodată cineva cât l-au slujit picioarele.
În ultimele luni de viață puterile lui trupești au început să-l părăsească. Se ajuta cu multă greutate de un baston pe care îl avea cu el. Apoi a fost nevoie de un frate care să-l însoțească pentru a putea merge la biserică și la trapeză. În cele din urmă, într-o zi părinții și frații schitului au simțit că biserica este goală. Părintele nu mai venise la biserică. Căzuse la pat. S-a luptat până în ultima zi ca să nu fie cuprins de acedie și iubire de sine. La început se scula și sprijinit de pat făcea metanii mici cu mâna, zicând : Doamne Iisuse Hristoase ... ! Se ruga cu rugăciunea minții, tot timpul cât era slujbă în biserică. Întreba mereu pe fratele care-l însoțea : „Unde au ajuns cu slujba ?”, sau „Cât e ceasul ?” sau „Când vine părintele să mă împărtășească ?” În perioada cât a stat la pat - șaptezeci de zile - , nu primea să mănânce înainte de masa fraților de la trapeză. Fratele din chilie îl îndemna să mănânce, dar părintele îl întreba dacă obștea a mâncat, ca să mănânce odată cu obștea. Cu trei zile înainte de sfârșitul lui a fost împărtășit cu Preacuratele Taine și a zis : „Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului ! Să ne întâlnim cu bine în Rai !”.
În data de 22 februarie 2011, în timpul slujbei Pavecerniței, clopotele Schitului anunțau plecarea în Raiul cel frumos a sufletului iubitorului de nevoințe, Arhimanditul Petroniu Tanase. La slujba de prohodire, care a avut loc la două zile de la trecerea la cele veșnice, actualul stareț, părintele Arhimandrit Atanasie a spus între altele : „ Părintele Petroniu rămâne pentru noi toți un model viu de slujire, hărnicie și răbdare în fața tuturor ispitelor vieții noastre, dar și model de îndrăzneală în vremuri grele pentru monahi și pentru mireni ”.
Roagă-te lui Dumnezeu, Părinte Cuvioase Petroniu, ca să reușim și noi să urmăm drumul pe care l-ai urmat sfinția ta și să primim harul pe care l-ai primit.
BIBLIOGRAFIE
Ieromonah Petroniu Tănase, ICOANE SMERITE DIN SFÂNTA ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ, Editura Bizantină;
Preot Constantin Coman și Costion Nicolescu, PĂRINTELE PETRONIU DE LA PRODROMU, Editura Bizantină, București – 2015.
