Nici o altă credință nu acordă o prețuire mai mare ființei umane decât o face credința ortodoxă.
Vorbind despre crearea omului, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Dumnezeu a făcut la început două lumi : una văzută și alta nevăzută și peste amândouă a pus un singur împărat, care poartă în sine trăsăturile ambelor lumi : omul. Tot el spune că omul este singurul, din toată creația, din toate cele văzute și cugetate, care a fost creat de Dumnezeu ca ființă îndoită : având trup material și suflet înțelegător, nematerial, unit în chip de neînțeles cu trupul.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, omul este așadar inelul de legătură între cele două lumi : materială și spirituală, lumi care se caută permanent una pe alta, pentru a se îmbogăți fiecare de sensurile celeilalte.
Omul a fost creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”(Facere 1,26), precum aflăm din Sfânta Scriptură și de aceea viața sa trebuia să fie o încercare neîncetată de apropiere de Părintele său ceresc, o lucrare de dobândire, pe calea virtuților, a asemănării depline cu El, ceea ce echivalează cu mântuirea sau desăvârșirea.
Sufletul omenesc a fost creat de Dumnezeu în același timp cu trupul și este „chip al lui Dumnezeu”. Având puterea de a vedea și de a lucra în lumea trupului, dar dându-i-se prin minte (care este ochi al sufletului) și puterea de a înțelege lumea îngerilor și a lui Dumnezeu, sufletul a fost așezat la hotarul dintre inteligibil și sensibil. Din acest punct, el are libertatea de a se îndrepta împreună cu trupul, spre una din lumile ce i se înfățișează. În acest fel, fiecare își alege cinstea sau necinstea, adică alege să meargă spre unirea cu Dumnezeu, sau spre robia față de lumea trupului. În mod firesc, ar trebui ca sufletul să cârmuiască trupul și să-l înalțe spre lumea înțeleasă cu mintea, căci Ziditorul a așezat în sufletul nostru capacitatea de a conduce.
Dar căderea în păcat a primilor părinți ai neamului omenesc a făcut ca omul să se îndepărteze de realitățile duhovnicești și să se îndrepte spre cele sensibile, primind prin mijlocirea simțurilor momeala plăcerii, ajungând rob al ei și având de atunci o iubire nesocotită față de trup, străduindu-se să împlinească toate poftele acestuia, căzând în iubirea pătimașă de sine, maica tuturor patimilor. Datorită păcatului strămoșesc, omul moștenește, prin trup, o oarecare înclinare, o slăbiciune instinctuală spre păcat. Păcatul și patima, ca obișnuință sau stăruință în păcat, amplifică această slăbiciune, această vulnerabilitate a omului, creând locul și mediul ispitei și căderii. Astfel sufletul, care a fost pus de Dumnezeu stăpân peste trup, ajunge prin neîngrijirea omului, rob al trupului.
Ajuns în această stare omul nu este iremediabil pierdut. El poate cu ajutorul harului lui Dumnezeu, prin lucrarea virtuților și printr-o nevoință trupească să pună capăt înrobirii nefirești a a sufletului de către trup. Atunci când sufletul încetează de a mai fi supus trupului și grijilor legate de el, când nu-și mai folosește toate puterile pentru a-i împlini poftele și nu-l mai lasă să-i soarbă toată vlaga, el ajunge să cunoască o viață nouă, împlininduși menirea în felul cuvenit demnității și naturii sale.
În lucrarea mântuirii este implicat nu doar sufletul ci și trupul. Trupul este fundamental pentru mântuire, deoarece sufletul nu poate exista și nu se poate mântui fără trup. Omul nu se sfințește prin distrugerea trupului, ci prin antrenarea lui în lucrarea de înduhovnicire. Această antrenare a trupului o numim în spiritualitatea ortodoxă nevoință trupească.
Cel dintâi rost al nevoinței trupești este să restabilească domnia sufletului asupra trupului. Supunerea trupului nu este în acest caz urmărită ca scop în sine, ca în unele practici necreștine. În Ortodoxie, prin nevoința trupească se urmărește viețuirea potrivit dreptei credințe.
Despre folosul nevoinței trupești găsim mărturii în operele Sfinților Părinți ai Bisericii.
Tratând trupul cu asprime, nevoința se împotrivește în mod direct iubirii pătimașe de sine, și în același timp, lovește și în patimile care se nasc din ea, înlesnind totodată ivirea virtuților corespunzătoare. „Înaintea tuturor patimilor stă iubirea de sine. Iar înaintea tuturor virtuților, disprețuirea odihnei”, scrie Sfântul Isaac Sirul.
Faptul că ostenelile nevoinței trupești contribuie esențial la tămăduirea de patimi, și în primul rând de iubirea pătimașă de sine, maica lor, se datorează faptului că ele se împotrivesc plăcerii, cea care hrănește și sporește patimile. Astfel Sfântul Talasie Libianul scrie : „Iubirea de osteneală îndelungată izgonește iubirea de plăcere”. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că osteneala de bunăvoie duce la tăierea patimilor și la dobândirea virtuților : „Dacă, atunci când odihnim trupul, puterea păcatului obișnuiește să sporească, e limpede că puterea virtuții va crește în chip firesc și pe drept cuvânt dacă trupul este supus ostenelilor”.
Nevoința trupească îl duce pe om la smerenie. În vreme ce un trup bine hrănit și odihnit îi dă omului o stare amăgitoare de deplinătate și libertate, care-l duce la mândrie, nevoința, strâmtorând trupul, îl face pe om să simtă cu adevărat neputința și nestatornicia firii sale actuale. El ajunge să înțeleagă că viața sa trupească și pământească este repede trecătoare și că făptura omenească este slabă și pieritoare, iar aceasta îl duce la smerenie.
Dacă am vorbit puțin despre folosul lor, ar trebui să vedem și care sunt nevoințele trupești. Cele mai des întâlnite în literatura patristică dar și în practică sunt : postul, privegherea, închinăciunile, metaniile și îngenuncherile.
Despre ultimele trei voi vorbi în cele ce urmează.
Metaniile și închinăciunile.
Cuvântul metanie vine de la grecescul metanoia, care înseamnă transformare, schimbare, întoarcere a minții către Dumnezeu.
În tradiția Bisericii avem două feluri de metanii : așa numitele metanii mari, care sunt închinări până la pământ cu îndoirea genunchilor, și metanii mici sau închinăciuni, care sunt înclinări ale trupului, ducându-se mâna dreaptă până la pământ. Și unele și celelalte sunt însoțite întotdeauna de facerea semnului crucii.
Metania este o formă de jertfire trupească, un mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Ea este în același timp un mod de înfrângere a comodității și a lenei. Metania simbolizează căderea lui Adam și a neamului omenesc în robia păcatului și căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului și izbăvirea noastră din păcat.
Metaniile au avut întotdeauna o mare importanță pentru Sfinții Părinți și marii pustnici și nevoitori. Mulți dintre ei le numeau „gimnastică duhovnicească”, aducătoare de roadele pocăinței, dar și de sănătate trupească.
Despre cât de benefice sunt metaniile pentru sănătate, Sfântul Porfirie spunea că „asceții nu pățesc cu una cu două infarcturi sau alte boli de inimă, întrucât prin metanii, arterele și vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se liniștește, spulberând supărările”. Același sfânt spunea deasemenea că „metaniile făcute seara, înainte de culcare, acționează ca un sedativ. Ele izgonesc din minte grijile de peste zi, aduc liniștire gândurilor și un somn mult mai odihnitor”.
O foarte folositoare învățătură despre modul cum trebuie făcute metaniile o găsim la Sfântul Ignatie Briancianinov. El spunea astfel : „Cel mai bine este să bați metanii înainte de citirea rugăciunilor de seară, adică să-ți începi pravila cu metanii. De la metanii corpul va obosi și se va încălzi ușor, iar inima va intra în stare de zdrobire. Într-o asemenea stare, nevoitorul se va ruga cu mai multă osârdie, căldură și atenție. Va prinde un alt gust pentru rugăciune când ea va fi făcută după metanii.
Metaniile trebuie bătute fără nici o grabă, săvârșind această nevoință trupească cu plângerea inimii și cu tânguirea minții. Când vrei să începi, să-ți pleci genunchii, să-ți păstrezi trupul în cea mai evlavioasă poziție : cea pe care trebuie să o aibă robul și creația divină în fața Domnului Dumnezeului lor. Apoi, adună-ți gândurile din împrăștiere și, fără nici un zor, rostind doar pentru tine, închizându-ți mintea în cuvânt, zi cu inimă zdrobită și smerită rugăciunea : ˂˂Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !˃˃. Zicând rugăciunea, să faci fără grabă o metanie până la pământ, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, fără a te aprinde; fă-o cu simțământul celui ce se căiește și imploră iertarea păcatelor sale, ca și cum te-ai afla la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos... Să nu te preocupe cantitatea metaniilor. Îndreaptă-ți toată atenția spre calitatea rugăciunii săvârșite cu plecarea genunchilor... Metaniile bătute de dragul numărului, neînsuflețite de o dreaptă lucrare a minții și a inimii sunt mai degrabă vătămătoare decât de folos”.
Din cele mai vechi timpuri, în relația sa cu Dumnezeu, omul a folosit îngenuncherea. În privința aceasta avem nenumărate exempe atât în Vechiul cât și în Noul Testament.
Îngenuncherea este un rezumat al istoriei mântuirii și o manifestare a pocăinței noastre, precum întărește Sfântul Vasile cel Mare, când zice :„Prin fiecare plecare de genunchi și ridicare arătăm cu fapta că, prin păcat, am căzut la pământ și că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemați sus, la cer”.
Prin îngenuncherea în locașul de cult sau la casa sa, în timpul rugăciunii, creștinul arată smerenie și supunere față de Dumnezeu. Totodată prosternarea în fața lui Dumnezeu este și o expresie a cinstirii Lui.
Îngenuncherea este foarte mult practicată în viața credincioșilor de rând. Credincioșii îngenunchează în timpul slujbelor la diferite momente. La Sfânta Liturghie creștinii se așează în genunchi la momentele importante : la ieșirea cu Sfânta Evanghelie și la citirea ei, la ieșirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul rugăciunii de transformare a darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru.
În privința îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele și rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie și mai ales când nu trebuie să îngenunchem.
Astfel, canoanele 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sfântului Petru al Alexandriei și 91 al Sfântului Vasile cel Mare, precum și Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag.7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea și mai ales metaniile, atât pentru preot, cât și pentru credincioși, în zi de duminică.
Dacă luăm litera canoanelor, reiese cu claritate că nu avem voie să facem acestea. Dar trebuie avut în vedere faptul că aceste hotărâri canonice au fost luate și aplicate într-un trecut foarte îndepărtat, când frecventarea bisericii și participarea credincioșilor la sfintele slujbe se făceau cu regularitate.
Ele pot fi socotite valabile şi obligatorii pentru vieţuitorii mănăstirilor unde se săvârşesc zilnic slujbele prevăzute de tipic şi unde călugării participă cu regularitate la slujbele divine. În această situaţie, vieţuitorii mănăstirilor îngenunchează şi fac metanii în toate zilele de lucru; de aceea la slujbele din zilele de Duminică se roagă stând în picioare, respectând în felul acesta rânduielile canonice şi tipiconale. Situaţia este însă cu totul alta la bisericile de enorii unde majoritatea credincioşilor vin la biserică doar Duminica (şi atunci când pot). De aceea, prescripţia canonică nu se mai poate aplica cu stricteţe şi deci nu-i putem opri sau sfătui pe credincioşi să nu mai îngenuncheze. Pentru ei este singura zi din săptămână dedicată lui Dumnezeu şi măcar atunci trebuie lăsaţi să-şi exprime cinstirea faţă de Dumnezeu aşa cum o simt, fără ca aceasta să constituie o abatere gravă şi cu atât mai mult, o impietate.
Pe de altă parte, este bine să ştim care era în trecut şi care este astăzi sensul îngenuncherii. În Biserica veche, îngenuncherea era interzisă în zi de duminică, fiindcă acest act de cult era privit ca expresie a pocăinţei, a părerii de rău şi a plângerii pentru păcatele săvârşite, ceea ce era în totală contradicţie cu starea de bucurie şi de jubilare pe care o crea sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului - Duminica.
În vremea noastră această interpretare şi-a pierdut semnificaţia sau mai bine-zis şi-a mutat punctul de greutate spre altceva. Îngenuncherea reprezintă pentru credincioşii noştri mai mult un act prin care ne exprimăm nu atât pocăinţa sau păcătoşenia, ci mai ales smerenia în faţa lui Dumnezeu şi stăruinţa sau persistenţa în rugăciune, stări sufleteşti de care trebuie să fim însoţiţi ori de câte ori ne rugăm. În felul acesta, îngenuncherea nu mai contravine caracterului sărbătoresc al Duminicii. Prescripţia canonică poate rămâne valabilă în viaţa credincioşilor din parohie, cel mult în Săptămâna Luminată, în Duminicile din perioada Penticostarului, deci de la Paşte la Rusalii şi în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează.
În concluzie, să reținem că metaniile, închinaciunile și îngenuncherile sunt fapte ale ostenelii trupești spre înlesnirea vieții duhovnicești. Ele sunt mijloace, nu scopuri în sine, și împodobesc viața cea lăuntrică a creștinului. Acest lucru reiese și din răspunsul dat de Avva Agathon la întrebarea : „Ce este mai mare : osteneala cea trupească sau păzirea celor dinlăuntru ? Iar bătrânul a zis : Asemenea este omul cu un pom; deci, osteneala cea trupească sunt frunzele pomului, iar păzirea celor dinlăuntru este roada pomului. Și fiindcă, după ceea ce este scris : Tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă, arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru paza minții. Dar este trebuință și de acoperământul și podoaba cea din frunze, care sunt osteneala cea trupească”.
Bibliografie
- Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, E.I.B.M.B.O.R., București – 1993;
- Preot Ioan C.Teșu, Omul – taină teologică, Editura Christiana, București – 2002;
- Preot Ioan C.Teșu, Patima desfrânării și lupta împotriva ei, Editura Credința strămoșească, 2003;
- Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București – 2001;
- Patericul egiptean, format electronic;
- INTERNET : www.parohiamacin4.org
- www.parohiaherastrau.ro
- www.sfintiiarhangheli.ro
- www.crestinortodox.ro
