Cuviosul Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Tatăl său, Ioan, a fost un om foarte credincios, dar a murit când Dumitru avea doar un an şi ceva.
Din cauza condiţiilor vitrege din timpul Primului Război Mondial şi de mai apoi, tânărul Dumitru a absolvit doar patru clase primare, de fiecare dată fiind premiant, şi doi ani de şcoală profesională.
Fiind foarte apropiat de fratele său Gheorghie, mai mare decât el cu zece ani, Dumitru l-a urmat în viaţa monahală, mai întâi în România, începând din 1923, şi apoi la Muntele Athos, trei ani mai târziu. În timp ce Gheorghie a primit numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde a fost hirotonit ierodiacon, Dumitru avea să devină monah în Muntele Athos.
Cei doi fraţi au intrat în Sfântul Munte în ziua de 6 septembrie 1926, împreună cu încă doi tovarăşi, veniţi şi ei de la Schitul Măgura. Dumitru avea pe atunci doar 17 ani. După un scurt pelerinaj prin Athos, fraţii Ignat au încearcat să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.
Împreună cu un alt călugăr român, schimonahul Sebastian, Părintele Ghimnazie şi cu Dumitru împrumută o sumă apreciabilă de bani şi cumpără Chilia „Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator. Pentru a-şi putea plăti datoria, cei doi fraţi muncesc din greu, timp de trei ani, ca argaţi la Mănăstirea Iviron. Deşi viaţa le era foarte aspră, la Chilia „Bunavestire” Dumitru şi Părintele Ghimnazie au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să treacă cu bine peste multele ispite ale demonilor. Anii de viețuire la Chilia Bunei-vestiri nu au fost lipsiți de ispitiri din partea vrăjmașului. „Dracii li se făceau văzuți și auziți, pentru a-i înfricoșa ca să-și părăsească rânduiala de la chilie și viețuirea aspră. Uneori, dracii apăreau în chipul unor câini negri turbați, care se năpusteau la ei, lătrând. Fratele Părintelui Dionisie, care fusese hirotonit ieromonah tot atunci, slujea însă des Dumnezeiasca Liturghie, iar după o vreme dracii au dispărut”, mărturisește părintele Ioan (Șova).
În 1927 Dumitru este tuns călugăr cu numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După moartea părintelui Sebastian, stareţul lor, fraţii Ignat merg în 1933 la Chilia „Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala, condusă de Stareţul Ghedeon Chelaru. Este hitotonit ieromonah în 1937 la Chilia „Sfântul Tihon”, de către Episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar duhovnic devine în 1945.
Împreună cu acesta, vor prelua din 1937 Chilia „Sfântul Gheorghe” Colciu, dărăpănată complet și pustiită din pricina vitregiilor istoriei pe care au refăcut-o din temelii şi de care Cuviosul Dionisie nu se va mai despărţi niciodată. Mica obște se nevoia mult cu refacerea clădirilor, aducând materiale de departe, cu vaporul, până la arsana, urcându-le apoi pe mulari până la chilie. Atacurile vrăjmașului nu erau nici ele puține. Părintele Nifon Vatopedinul mărturisește că „pe când construiau biserica și un cancioc era încărcat cu mâl, ceva nevăzut l-a împins pe Părintele Dionisie cu atâta putere, încât era gata să cadă peste balustradă. L-a strigat, însă, pe Sf. Gheorghe și imediat o putere a aruncat jos canciocul, iar el s-a ținut de acesta și nu și-a pierdut viața”. «Satana este duh și nu obosește să ne războiască», spunea.
Nevoile materiale ale Chiliei îl vor constrânge pe părintele Ghedeon să plece în anul 1940, în România, după ajutoare. Va reuși să se întoarcă pe locurile atât de dragi sufletului său după 23 de ani, fiind împiedicat să rămână în țară din cauza celui de-al doilea Război Mondial și a restricțiilor impuse de regimul comunist. Părintele Ghimnazie va deveni povățuitorul chiliei, iar fratele său, Ieroschim. Dionisie, duhovnicul obștii. Sub epitrahilul lui, avea să-și odihnească de multe ori sufletul.
Zeci de ani, Părintele Dionisie și-a păzit cu acrivie rânduiala zilnică de rugăciune, iar dragostea lui fierbinte față de Biserică nu s-a mistuit până la zenitul vieții sale, fiind nelipsit de la dumnezeieștile slujbe, în ciuda sănătății sale șubrede. „Noaptea nu dormea decât două-trei ore, de multe ori chiar mai puțin. Până la trei dimineața, când începea slujba, făcea 1500 de închinăciuni cu metanii și alte câteva ațe pentru ctitori, obște, binefăcători. La biserică, Starețul era nelipsit din strană, chiar și atunci când povara vârstei și a bolilor devenise foarte grea. Urmărea cu atenție slujba, pe care o știa pe de rost și îi corecta pe ucenici de fiecare dată când greșeau. Era un psalt foarte bun, un cunoscător desăvârșit al tipicului, un monah care se hrănea, practic, cu dumnezeieștile slujbe. De multe ori, sosea la biserică sleit de puteri, neștiind dacă va reuși să stea la începutul rugăciunilor, măcar. Însă, pe măsură ce slujba înainta, Părintele se înviora, se încărca de energie și termina privegherea, proaspăt, plin de vlagă, în timp ce noi, ucenicii, eram frânți de oboseală”, își amintește Ierom. Dionisie de la Chilia „Sf. Gheorghe” – Colciu, unul dintre martorii programului zilnic de nevoință al neobositului stareț. Dimineața, după Liturghie, Starețul stătea de vorbă cu vecinii sau cu pelerinii, oferindu-le povețe din bogata sa experiență duhovnicească. De îndată ce ajungea la chilie, din multa sa râvnă începea al doilea canon de rugăciuni al zilei, după care se odihnea în jur de o oră. Rostea apoi Paraclisul Maicii Domnului, după care venea la masă și asculta cuvântul din Viețile Sfinților. Când se întorcea la chilie, lua masa, se odihnea puțin și își continua canonul: închinăciuni cu metanii sau Psalmul 50, rostit de 45 de ori. Spunea adeseori: «Canonul călugărului nu încetează niciodată. Termină unul, începe altul, așa e călugărul». Pe cât posibil, căuta să-și păstreze nevoința în taină. Dacă intra cineva în chilie, își întrerupea canonul și se așeza în pat, ca și cum s-ar fi odihnit. Seara, Starețul cobora la Vecernie, stătea la masă, asculta cuvântul de folos, lua parte la Pavecerniță și apoi, fidel crezului personal: «Biserica și canonul sunt lege, doar în mormânt odihnă!», își continua tipicul ascetic. În același timp, nu înceta să repete că nici asceza, nici strâmtorările, nici lipsurile sau ostenelile de orice fel nu-l mântuiesc pe om, fără numai smerenia.
Decenii la rând Cuviosul Dionisie s-a nevoit în tăcere, urmând exemplul de viaţă al fratelui său, Părintele Ghimnazie, care ajunsese la o mare sfinţenie înainte de sfârşitul său pământesc, în 1965. După moartea Părintelui Ghedeon Chelaru, în 1979, Cuviosul Dionisie a devenit conducătorul chiliei, avându-l alături pe schimonahul Ioan Şova, iar celor doi li s-au adăugat în următoarele decenii şi alţi vieţuitori.
Cu zece ani înainte să plece către locașurile cerești, Dumnezeu a îngăduit ca Părintele Dionisie să-și piardă vederea trupească spre a o primi în dar pe cea duhovnicească. Lipsa luminii ochilor a fost una dintre cele mai grele încercări pentru stareț care mărturisește: „M-am rugat Maicii Domnului să-mi dea un dar: să nu mai cârtesc din cauza orbirii și s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat să înțeleg că, așa cum sunt, îmi este de folos. Și sunt în pace. Mi-a fost și îmi este de folos să fiu așa. Să-mi ajute Dumnezeu să-mi îndeplinească dorința: sfânta mântuire!”. Și completa cu adânc de smerenie: „Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată și o raportare personală la celălalt. Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii și învățăturile Bisericii, ar fi foarte ușor”.
Atrași ca de un magnet de dulceața cuvântului și de blândețea inimii sale, mulți stareți, ieromonahi, monahi sau pustnici români, greci, ruși, sârbi și bulgari din Athos l-au avut ca duhovnic. Dobândise harisma mângâierii sufletelor, știind cum să înmoaie cele mai împietrite inimi și să le întoarcă spre Dumnezeu și nu de puține ori a dovedit că are darul cunoașterii tainelor ascunse din inimile oamenilor.
În ultimii ani de viață ai Părintelui, ucenicii lui s-au văzut nevoiți să închidă porțile chiliei, pentru ca Starețul lor să aibă un cât de mic răgaz pentru odihna trupului epuizat de nevoință, de boli și de șuvoiul continuu de pelerini. Chiar și așa, închinătorii nu se dădeau bătuți și escaladau porțile ferecate doar pentru a ajunge la Părintele Dionisie. Studenți și episcopi, oameni simpli sau personalități mondiale ca prințul Charles, moștenitorul coroanei britanice, creștini ortodocși și de alte confesiuni, toți se îndreptau spre chilia Starețului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice și să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu și convingător, direct la miezul problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul. Fiind martor ocular al uneia dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria Sfântului Munte, Părintele Dionisie a fost și un mărturisitor autentic al tradiției athonite și ortodoxe, așa cum a fost păstrată ea de-a lungul veacurilor. L-au îndurerat profund secularizarea tot mai puternică a vieții bisericești și slăbirea duhului ei ascetic, fenomene pe care le deplângea și le considera de rău augur pentru viitorul creștinismului. A iubit mult monahismul și pe monahi, cărora nu înceta să le repete că ascultarea unită cu smerită cugetare este temelia vieții duhovnicești și a mântuirii sufletului.
După 77 de ani de nevoință în Sf. Munte Athos și 58 de ani ca duhovnic și mângâietor de suflete, la data de 11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, Părintele Dionisie Ignat a adormit în Domnul, plecând cu trupul din Grădina Maicii Domnului ca să se desfăteze cu sufletul de dulceața nepieritoare a raiului cuvântător al Mirelui Ceresc.
Testamentul său duhovnicesc poate fi rezumat în câteva cuvinte, pe cât de simple, pe atât de dătătoare de nădejde: „Să viețuim întru dragoste și să ne ținem de adevăr! Dacă respectăm Ortodoxia suntem în brațele lui Dumnezeu și suntem siguri că o să căpătăm fericirea veșnică”.
Mărturii ale celor care l-au cunoscut
Sub epitrahilul lui, avea să-și odihnească de multe ori sufletul și starețul Iosif Vatopedinul care l-a cunoscut pe Părintele Dionisie în anul 1987 și care, în nenumărate rânduri, mărturisea ucenicilor săi: „Părintele Dionisie este un mare sfânt. Să îl cinstiți! Este la înălțimea vechilor părinți”.
Chilia Colciu, în care s-a nevoit cea mai mare parte a vieții Sfântul Dionisie aparține de Mănăstirea Vatopedi. Starețul acestei mănăstiri, părintele Efrem l-a cunoscut foarte bine pe Cuviosul Dionisie. Părintele Efrem mărturisește : „Bătrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: <<Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu ˃˃(1Co. 2,4-5).
Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6, 68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit. Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască. Înainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie”.
Părintele arhimandrit Antipa Skandalakis este starețul Chiliei „Sfânta Ana”-Karyes de pe teritoriul Mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Athos. Acest părinte grec a avut prilejul să cunoască în viața sa pe Cuviosul Dionisie. Părintele Antipa afirmă : „Gheronda Dionisie se dedica foarte mult spovedaniei, era neobosit, în ciuda faptului că avea probleme de sănătate, mai ales spre finalul vieții sale, iar aceasta se observa după epitrahilul pe care îl avea în chilie, pe care l-am moștenit și care nu era murdar sau șifonat pentru că nu ar fi avut grijă de el, ci pentru că îl folosea încontinuu. Îl avea în chilie, deasupra capului, iar pentru mine este o mare cinste că îl am.
Cred că este cunoscut faptul că Sfântul Paisie avea o evlavie aparte față de el. Îi trimitea pe oameni să se spovedească la el, spunând: „Acest român se deosebește de ceilalți, să știți. Are înlăuntrul lui ceva foarte bun”. Am trăit lângă el, am auzit multe lucruri, și pot să spun că avea multe harisme, cărora, atunci, nu le-am acordat multă importanță, așa cum aș face acum.
În ultimele zile, când se afla la pat, m-am învrednicit să aud ultimele sale cuvinte, împreună cu Gheronda Dionisie „cel tânăr”. Eram acolo, nu vorbea, avea o stare dificilă, apăsătoare, iar eu într-un anume fel l-am presat să ne spună un ultim cuvânt: „Spune-ne, Gheronda, un cuvânt pe care să-l păzim. Spune-ne ceva!” Cu osteneală, ne-a spus un cuvânt, după care, nu cred că a mai spus ceva. Ne-a spus: „Să aveți dragoste și pace între voi!” Cred că acestea au fost ultimele sale cuvinte. Dacă cineva vrea să prezinte un îndemn de-al părintelui într-o icoană, sunt de părere că pe acesta trebuie să îl consemneze.
Să-l avem ca rugător, noi toți, atunci când avem nevoie, și români, și greci, deoarece toți suntem frați, toți suntem născuți în aceeași cristelniță. Dânsul, sigur, se roagă pentru noi și pentru țara voastră. Iubea foarte mult România. Așa este și firesc. Nu a cedat în fața ispitei etnofiletismului. Astăzi acest curent a fost catalogat drept erezie în Biserică. Fiecare trebuie să-și iubească țara și să se roage pentru ea, dar aceasta este altceva... Dânsul trăia, de multe ori afla unele lucruri, și îmi amintesc că mereu se neliniștea pentru ceea ce avea să se întâmple. Îmi spunea odată că „România o duce greu din punct de vedere economic”, era după schimbarea regimului, „în vreme ce, odinioară, era un imens grânar, era grâu peste tot, cât să mănânce întreaga Europă. Astăzi oamenii suferă de foame, iar asta mă întristează foarte mult.
În ceea ce mă privește, nu am nici o îndoială că era un om sfânt, deoarece sfințenia, după cum spun și Sfinții Părinți, este, în esență, viață fără de prihană…Gheronda Dionisie a fost un stâlp nezdruncinat de care m-am sprijinit într-o perioadă critică a vieții mele duhovnicești. Din anumite motive, am fost nevoit să plec din chinovia Mănăstirii Dohiaríu, dar lângă dânsul am aflat un adevărat liman duhovnicesc, și până astăzi mă hrănesc din toate câte mi-a spus, din dragostea pe care mi-a arătat-o. Mă sprijin pe dragostea părintească pe care mi-a arătat-o, simțind, cu adevărat, prezența lui lângă mine. Slăvesc pe Dumnezeu pentru această relație pe care am avut-o cu acest om și, de asemenea, slăvesc pe Dumnezeu că mi-ați oferit prilejul de a prezenta această mărturie. A fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu. Iubea Biserica, îi iubea pe oameni și iubea viața monahală”.
Monahul Maxim Iviritul mărturisește: „Bătrânul Dionisie a fost un duhovnic care a avut parte de aprecierea tuturor, iar el însuşi a iubit şi a susţinut acest Sfânt Loc. Dorea, şi acest lucru l-a subliniat permanent, ca Sfântul Munte să rămână nealterat, pentru călugări; nu a avut legătură cu mişcările organizatorice ecleziastice; nu avea concepţii „neoortodoxe”; nu a avut cultul personalităţii şi nu era stăpânit de „gherondism”, fenomene care au chinuit şi încă chinuie uneori Biserica Ortodoxă a lui Hristos. A fost un zelos al credinţei ortodoxe străbune şi s-a nevoit în cadrul sfintei noastre Biserici. Din anul 1945, când a fost hirotesit duhovnic, pe sub epitrahilul părintelui au trecut mulţime de oameni, călugări şi mireni. Toţi dau mărturie de harul şi binecuvântarea deosebite, pe care le-au primit de la el, după ce au făcut o mărturisire reală a păcatelor. In toate era experimentat, simplu, smerit, aspru cu sine însuşi şi îngăduitor cu ceilalţi. Pentru mulţi a fost şi văzător cu duhul.
Emoţionant şi pătrunzător era şi modul în care rostea rugăciunile de iertare. Ultimii zece ani din viaţă, timp în care a fost lipsit de lumina ochilor trupeşti, rugăciunile le rostea în româneşte şi pe dinafară. Singurul lucru, poate, care nu îl putea consola, pe care mi l-a şi exprimat odată, era faptul că nu îi văzuse cu ochii trupului pe ucenicii mai tineri, care se adăugaseră obştii.
Insă îşi acceptase această slăbiciune. Cel Preaînalt îl întărise cu răbdare şi nu cârtea. Aceasta se vedea pe faţa sa, care permanent era foarte luminoasă şi neschimbată, iar înfăţişarea lui era în totalitate ascetică şi cu bună mireasmă.
Spre mângâiere i se spunea, deseori, că trebuie sa fie fericit fiindcă Maica Domnului îi hărăzise o obşte bună de ucenici, care purtau grijă cu multă dragoste de chilia lui şi de spaţiul din jur. Aceasta îl odihnea şi se vedea că îl bucură fiindcă toată viaţa a fost harnic şi bun gospodar. De asemenea, îi plăcea muzica bizantină şi el însuşi cânta în stil aghioritic curat. Uneori, la ora mesei, când eram găzduit la chilie, mă îndemna să cânt cunoscutul imn în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, „Cuvine-se cu adevărat... ”.
Ultima mea experienţă duhovnicească legată de vrednicul de pomenire Părinte Dionisie a avut loc pe 6/19 februarie 2004, două luni înainte de adormirea acestuia. L-am vizitat vrând să mă spovedesc şi l-am găsit pe un pat, într-un spaţiu separat din chilie. Deşi am discutat ca-de obicei şi trebuia să plec spre mănăstirea mea, care se afla destul de departe, părintele mi-a cerut să rămân cu el, cu toate că ora era înaintată şi amurgul începuse să se arate deja uşor-uşor. Bătrânul Dionisie, presimţindu-şi, probabil, plecarea iminentă din lumea aceasta zadarnică, nu a vrut să ne despărţim. Din câte îmi amintesc, mi-a spus atunci, din experienţa sa de atâţia ani în Sfântul Munte, că diavolul nu încetează să îi necăjească pe cei ce se nevoiesc până în ultima lor clipă şi chiar să aducă în mintea omului diferite imagini, chiar şi despre lucruri la care nu a meditat vreodată sau pe care nu le-a cunoscut niciodată în viaţă. Întreaga purtare a părintelui mi-a dat sentimentul că era ultima noastră întâlnire.
Şi nu mi-a fost dezminţită această senzaţie, fiindcă la puţin timp, pe 28 aprilie în acelaşi an, după calendarul vechi, a plecat la corturile cereşti şi l-am mai văzut doar pe patul de moarte în ziua înmormântării sale. în acea zi a efectuat o vizită la mănăstirea noastră, Iviron, şi Prinţul Charles de Wales, cu doi însoţitori. Deoarece în acea zi am avut ascultare ghidajul lor în biserica principală a mănăstirii (katholikon), am condus în continuare oaspeţii la o gustare, aşa cum este obiceiul. In timpul discuţiei începute cu oaspeţii, am cerut iertare să pot pleca, fiindcă mă grăbeam ca să ajung la înmormântarea Părintelui Dionisie. Spre marea mea surpriză, iubitor de Ortodoxie şi al Sfântului Munte, Prinţul Charles m-a informat că şi el avea de gând să fie prezent acolo pentru că, aşa cum mi-a spus, de câte ori venea în Sfântul Munte îl vizita pe părintele, pe care, în conştiinţa sa îl considera sfânt. Intr-adevăr, după ce a început înmormântarea spre apusul soarelui, şi-a făcut şi prinţul apariţia, cu multă discreţie. A stat chiar cu smerenie şi simplitate, singur aproape, într-un colţ al curţii chiliei şi a urmărit cele ce se săvârşeau, purtând la butonieră o garoafa colorată”.
Î.P.S. Athanasie de Limassol, care s-a spovedit la Părintele Dionisie, îl caracterizează astfel: „Era un om foarte cumpătat, cu mult discernământ și foarte nobil. Nu a reproșat nimănui nimic niciodată, nici nu s-a sustras de la a avea de-a face cu noi și cu problemele noastre, se exprima cu multă noblețe și cu mult respect față de părinții cei vechi și față de mănăstire. În același timp, înțelegea problemele pe care le aveam, așa că ne-a sprijinit. La spovedanie era foarte iertător, foarte uman, fără urme de exagerare, fără niciun fel de înverșunare, dar cu o mare acrivie. Era foarte exact în ceea ce privește poruncile lui Dumnezeu. Zicea: «Nu, asta nu putem să o facem!» ori «Nu, asta nu putem să o spunem». «Pe asta, Evanghelia nu ne îngăduie să o zicem». Niciodată nu bombănea, niciodată nu zicea: «Ah, acum ce facem?», «Suntem bolnavi!», «Suntem obosiți!». Nimic din toate astea. Întotdeauna, atunci când mergeam, ne întâmpina în cel mai cald mod cu putință, orice s-ar fi întâmplat. În toate necazurile pe care le-a înfruntat Sf. Munte sau Mănăstirea, Gheronda era netulburat, strict în conștiința lui, strict în ceea ce privește ținerea canoanelor Bisericii, dar cu un mare, mare discernământ și noblețe. Atunci când și-a pierdut lumina ochilor, m-am dus să-l văd”, își amintește mitropolitul Athanasie de Limassol. „Purtarea lui era o continuă doxologie a lui Dumnezeu și asta mă impresiona: «Slavă Domnului!», «Cum va voi Dumnezeu», «Slavă Domnului, suntem foarte mulțumitori pentru dragostea Hristosului nostru și pentru filoxenia Maicii Domnului»”.
Starețul Elisei Simonopetritul își amintește de blândețea și dragostea cu care Părintele Dionisie mustra atunci când un frate greșea, deși făcea foarte rar lucrul acesta, spunând: <<Măi, neîndumnezeitule cu mintea!˃˃. „M-a uimit felul acesta de a mustra pe cel ce a greșit, de a-l mustra fără a-l judeca, pentru că doar cel ce ar fi cu mintea toată în Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să judece pe fratele, iar unul ca acesta nu mai poate să judece pentru că se aseamănă lui Hristos și nu dorește moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu”. Încredințarea starețului Elisei este că „Părintele Dionisie avea un suflet plin de recunoștință și milă. Nu făcea milostenie căci nu avea mijloace materiale, dar avea un suflet plin de milă și un cuvânt de mângâiere pentru fiecare. Și pentru aceasta mulți români, dar și mulți greci îl vizitau și luau mângâiere prin cuvântul pe care-l primeau. De aceea, de câte ori îl întâlneam, îmi spuneam: «Iată un om cu suflet milostiv!»”.
Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae, Mitropolit de Mesoghia și Lavriotiki, scrie despre nevoința aspră: „Într-una din zilele petrecerii mele acolo, Părintele Dionisie avea febră. A săvârșit toate slujbele zilei la ora la care erau programate. Se vedea, se putea lesne înțelege suferința și greutatea pe care o întâmpina, dar nu a făcut nici un compromis”
Ieromonahul Dionisie, actualul stareț al Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu, mărturisește: „La biserică, starețul era nelipsit din strană, chiar și atunci când povara vârstei și a bolilor devenise foarte grea. Urmărea cu atenție slujba, pe care o știa pe de rost, și îi corecta pe ucenici de fiecare dată când greșeau. Era un psalt foarte bun, un cunoscător desăvârșit al tipicului, un monah care se hrănea, practic, cu dumnezeieștile slujbe. De multe ori sosea la biserică sleit de puteri, neștiind dacă va reuși să stea la începutul rugăciunilor măcar. Însă pe măsură ce slujba înainta, părintele se înviora, se încărca de energie și termina privegherea proaspăt, plin de vlagă, în timp ce noi, ucenicii, eram frânți de oboseală”.
Sfântul Paisie Aghioritul l-a îndemnat pe Înaltpreasfințitul Nicolae (Mitropolit de Mesogaía și Lavriotikí) să-l cerceteze pe Cuviosul Dionisie spunându-i: „Vrei să cunoști și să afli un sfânt autentic, un sfânt, care să nu satisfacă neapărat curiozitatea celui care îl caută, ci să conducă pe cel care îl caută la mântuire? Dacă vrei acest lucru, atunci să mergi la Chilia Colciu și să-l găsești pe părintele Dionisie”.
Pentru îndelunga lui răbdare și inima sa înfrântă, Dumnezeu îl va binecuvânta cu darul străvederii. În amintirea ucenicului său, Ierom. Dionisie de la Colciu, a rămas vie până astăzi istorisirea unui mirean credincios din Salonic, Hrisostom, care avea o fiică demonizată de mulți ani. „După ce s-a spovedit, Hrisostom a rămas foarte mulțumit, împăcat și întărit de cuvintele Starețului. Ne-a povestit că Părintele i-a vorbit într-un mod cu totul neașteptat despre situația fetei sale, a cărei stare Hristostom o considera drept o pedeapsă dată lui de către Dumnezeu. Bătrânul Dionisie i-a răspuns: «Da, Domnul te pedepsește, fiindcă ar fi trebuit să ai patru copii, dar pe doi i-ai lepădat și acum te pedepsește prin copilul acesta. Dar să știi că încă ai pedeapsă mică pentru că nu erai în cunoștință de cauză când ai făcut atunci fărădelegea. Dacă ai fi fost în cunoștință de cauză, ai fi luat pedeapsă mai mare. Acum trebuie să ai răbdare. Se va îndrepta». Hrisostom ne-a întrebat uluit: «De unde a știut de cei doi copii avortați? Nimeni nu știa acest lucru și nu l-am mai spus nimănui»”.
O altă mărturie despre darul înainte-vederii o avem de la părintele Ioan Istrate. Iată ce povestește acesta : „Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc. O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatoped, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic: „O fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie”.
Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.
-„Măi Ioane, vino mai aproape!”
Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „E un bătrân român”, îl strigă pe unul Ion. Moșulețul, iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „Cu mine vorbiți?”. Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?”. Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul, preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la ora 1, am vorbit cu el. Veneau părinții: „Părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească”. Dar părintele ținându-mă strâns: „Nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.
Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.
În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie!
Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „Părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan, student”.
M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.
Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.
Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele, în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.
Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă”.
Pe lângă darul străvederii, Părintele Dionisie a primit și darul rugăciunii inimii pe care o vedea ca una dintre cele mai importante îndatoriri ale monahului: „Noi suntem datori să zicem: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Dacă omul, călugărul, zice la fiecare respirație: «Doamne Iisuse Hristoase…», încetul cu încetul, ajungi să înveți rugăciunea minții și ești împodobit cu ea. Acuma, să ajungem la rugăciunea minții, poate n-o fi cu putință, dar să zici toată ziua: «Doamne Iisuse Hristoase…», acela-i lucrul cel mai blagoslovit. Și vrăjmașul aude și nu se poate apropia de tine”.
Părintele Dionisie Florea, viețuitor al Chiliei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, relatează o minune pe care Sfântul Dionisie a săvârșit-o în timpul vieții: „Părintele Dionisie mergea spre Ierisos cu barca. Erau în barcă împreună cu părintele, viitorul Mitropolit Atanasie de Limassol și egumenul Efrem. Marea, pe partea noastră, are de obicei furtuni înfricoșătoare. O astfel de furtună a pornit și în acea călătorie. Atât de mare era furtuna, încât nu era cu putință să se salveze. Toată lumea era la fel de tulburată ca și marea. Un copil plângea foarte tare și chiar unii adulți plângeau de frică. Sfântul stătea într-un colț, cu ochii închiși, foarte liniștit și se ruga. L-a liniștit și pe copil, spunându-i că nu-i va lăsa Maica Domnului. S-a apropiat de el și Mitropolitul Atanasie, care pe atunci era ieromonah în Mănăstirea Vatopedu, și i-a zis: «Gheronda, ne vom îneca. Nu o să fie bine.» Sfântul i-a zis: «Nu te teme. Dumnezeu, când vrea, poate să oprească furtuna într-o clipă». Și în zece minute marea s-a liniștit. Asta datorită rugăciunii sfântului”.
Părintele Dionisie Ignat a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul interpretării muzicii psaltice. El a învățat să cânte de la monahul Iacov Deciu, ucenicul schimonahului Nectarie Protopsaltul, vestitul imnograf român de la sfârșitul secolului al 19-lea, viețuitor al Schitului Românesc Prodromu.
Acest cuvios de Dumnezeu purtător din Pustia Colciului mărturisea că muzica psaltică îl ajută pe om să se apropie de Dumnezeu. Într-o convorbire duhovnicească cu părinții de la Mănăstirea Poșaga, el spunea: „Vedeți, sfințiile voastre, la începutul începuturilor Părinții Ortodoxiei o fost oameni duhovnicești, oameni sfinți. Când au așezat cântările în Biserică, le-au cântat în așa fel ca să fie rugăciune; dacă cântările în Biserică le cânți așa după cum sunt scrise, în sufletul tău nu-i altceva decât o umilință generală. Orice ai cânta, te gândești la Dumnezeu, dacă le cânți așa după cum sunt scrise ele și dacă le înveți. De aceea, muzica asta bisericească, bizantină, e cea mai apropiată de Dumnezeu.
De la părintele Dionisie Ignat s-au păstrat patru manuscrise muzicale scrise în limba română cu caractere chirilice, aflate în prezent în biblioteca Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu. În aceste manuscrise sunt copiate compoziții ale mai multor autori de cântări psaltice cunoscuți în special în mediul monahal.
Demersurile făcute pentru canonizare
În cadrul şedinţei de lucru a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei din 28 septembrie 2022, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat textele liturgice care însoţeau propunerea de canonizare a Cuvioşilor Dionisie Ignat şi Petroniu Tănase. Propunerea de canonizare a unor părinţi români athoniţi a fost înaintată de Preafericitul Părinte Daniel Patriarhiei Ecumenice în contextul apropierii Centenarului Patriarhiei Române.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, reunit în şedinţă de lucru în ultimele zile ale anului bisericesc, 30-31 august 2025, a hotărât canonizarea a doi cuvioşi de origine română care au vieţuit în Sfântul Munte Athos. Părintele Dionisie Ignat de la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”-Colciu, ce aparţine de Mănăstirea Vatoped, va avea data de prăznuire 11 mai, iar părintele Petroniu Tănase, de la Schitul Românesc Prodromu, ce aparţine Mănăstirii Marea Lavră, va fi cinstit în fiecare an la 24 februarie.
Rânduiala de deshumare a osemintelor ieroschimonahului Dionisie Ignat din cimitirul Chiliei „Sfântul Gheorghe”- Colciu a fost săvârşită în 17 noiembrie 2022 de un sobor de slujitori condus de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a săvârşit aceeaşi rânduială în 27 aprilie 2023, în cimitirul Schitului Românesc Prodromu, pentru părintele protosinghel Petroniu Tănase.
Cuvinte de folos ale Sfântului Dionisie
1. Despre UE și conducătorii ei
Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește cât și firește. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui Satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc. Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viața Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.
Uniunea Europeana este Casa Fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui Satan. Ei legifereaza că pacatul împotriva firii este ceva bun. Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeanațin (consideră) România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că ea crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să bage ideile lor și Biserica le stă în cale.
Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu mai eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na… ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare. Răbdare şi, dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trait. Dar, dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (septembrie 1999).
Am scăpat de comunişti, de ateismul lor, dar cei de acuma, europenii, sunt şi mai înfricoşaţi. Da. Vezi, timpurile-s grele. Cine va mai trăi va vedea că cei din Uniunea Europeană au acuma ca scop, la două mii de ani după Hristos, să schimbe cu totul omenirea. Adică nu-i vorbă de credinţă sub nici un motiv.
Acuma-i o diplomaţie satanicească. Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul. Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii. Când s-o mai pomenit sau cine ar fi proorocit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde? In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. Dar ce face Uniunea Europeană? Cele mai mari fărădelegi. Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia… E aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fărădelegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).
Nu vezi că deodată au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omului, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pământului, atuncea da... Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nimenea să-i zică ceva.
2.Lumea de astăzi
În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi.
Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.
S-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.
Oamenii de astazi s-au schimbat. Acum, daca scapi un cuvant, nu te uita si se sapa rautate, dar mai demult chiar daca se certau intre ei, dar imediat apoi erau cei mai buni prieteni si rautatea nu sporea in suflet.
3.Despre români
A fi român și creștin-ortodox este o fericire, iar dragostea de Dumnezeu, de Ortodoxie se exprimă și în dragostea de neam ca sumă a semenilor noștri de aceeași credință și simțire. Defectul cel mai mare și mai grav al acestui neam este lipsa iubirii, a unității de gândire și de trăire, a solidarității la necaz și încercare. Totul este ca un blestem pe capul românilor că nu ne iubim și nu facem răbdare.
4. Despre egoism
Dacă ai patima egoismului, cu niciun chip nu poți trece pe la vămile văzduhului. Nu socoti că cei care au egoism sunt sănătoși la minte. Nu! Patima i-a biruit și se îmbolnăvesc de nu te mai poți înțelege cu ei. De aceea, să fim atenți să nu lăsăm să ne stăpânească egoismul, să nu pretindem că suntem ceva, că eu știu mai bine ca altul sau altele de felul acesta, că atunci când nu facem asta, harul Duhului Sfânt ne acoperă.
Cel mai mare pericol asupra noastră este netăierea voii noastre, adică întărirea în voile noastre și de aici egoismul, care este cea mai puternică armă a satanei, cea mai distrugătoare, fără greș, arma atomică. Dacă ai egoism, mai poți să te îndrepți? Greu, pentru că îți trebuie smerită cugetare. Dar așa, în egoism, spun: „Numai eu știu. Ce cred eu este bine”.
Căci cea mai puternică armă satanicească este egoismul. Dacă s-a instalat patima asta în sufletul nostru, satana se dă deoparte și te lasă pe tine cu patima egoismului, iar el râde.
Nu socoti că cei care au egoism sunt sănătoși la minte. Nu! Patima i-a biruit și se îmbolnăvesc de nu te mai poți înțelege cu ei. De aceea să fim atenți să nu lăsăm să ne stăpânească egoismul, să nu ne pretindem că suntem ceva, că eu știu mai bine ca altul, sau altele de felul acesta, că atunci [când nu facem asta] harul Duhului Sfânt ne acoperă.
5. Despre dragoste
Dumnezeu este dragoste. Ai dragoste, ești cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu este Dumnezeu cu tine” sau „unde există pace și dragoste, acolo este Dumnezeu. Ai pace și dragoste cu ceilalți; să știi că Dumnezeu este cu tine. De aceea, Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui pe toți. Dimpotrivă, omul care nu are dragoste e ucigaș de oameni. Și din compasiune față de suferințele neamului său, părintele spunea: „Când aud atâtea, așa de rău îmi pare, ca și cum eu aș pătimi”.
6. Despre preoții duhovnici
Preoția e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăția sufletească și trupească prima dată. Să se gândească că preoția nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc.
Preotul este, pentru credincioși, un centru duhovnicesc, ca o lumină, ca o făclie, este apostolul lui Iisus Hristos, este apostolul neamului, apostolul națiunii, apostolul tuturor ortodocșilor creștini (...). Preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinței, fiindcă dacă este lumină, totdeauna, toți cei din întuneric aleargă la lumină.
Dintre darurile cele mai importante, alături de iubire, smerenie, răbdare și blândețe, adevărații duhovnici au darul sfatului, al potolirii sau liniștirii gândurilor, reușind să aducă liniște și pace în sufletele ucenicilor, tulburate și răvășite de păcate și de remușcările de pe urma acestora.
Datorită importanței lui în progresul duhovnicesc al creștinului, sfatul duhovnicului trebuie cerut în orice problemă, cu credință și cu smerenie, și harul Duhului Sfânt îl va lumina să răspundă la orice problemă, cât de grea, oricât de simplu ar fi el ca om și nedesăvârșit. Dacă te sfătuiești, nu poți să te poticnești,
Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe. Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.
7.Despre smerita cugetare și rugăciune
Smerita cugetare este temelia tuturor faptelor bune, și astăzi mai pe toți ne prinde vrășmașul cu egoismul. Și de acolo nu mai avem scăpare, că tot ce facem noi, ni se pare sfânt.
Aducându-ne aminte de ce am pierdut, putem instaura în sufletul și inima noastră smerita cugetare. Și dacă avem smerită cugetare, orice am cere de la Bunul Părinte Ceresc, nu ne refuză niciodată, că cerem cu smerită cugetare.
Smerita cugetare atrage harul dumnezeiesc, redându-i omului identitatea divină. Pășind pe treptele vederii duhovnicești, omul, înălțat fiind, poate vedea cu mintea sursele patimilor. Însă fără lucrarea Duhului Sfânt și săvârșirea lucrării ascetice nu putem identifica problema din viața noastră duhovnicească.
Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e - începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare
Rugăciunea e buna, dar întâi să-ți cureți patimile. Dacă ai patimi, nu te poți ruga.
Orice rugăciune este bună. Și „Doamne Iisuse“, și Psaltirea, și să ridici mâinile în sus câteva minute să ceri mila la Dumnezeu, dar totul este să ai liniștea și pacea sufletului, pe care o câștigi numai dacă ai înradăcinată în sufletul tău smerita cugetare. Și întotdeauna când ne rugăm, să o facem cu umilință, adică să știm că suntem nevrednici în fața lui Dumnezeu, și chiar și că rugăciunea noastră nu este vrednică a fi primită.
Cum spunem rugăciunea? Cum să ne rugăm? Sunt sumedenie de rugăciuni date Sfinților Părinți de harul lui Dumnezeu, fiecare cu felul său. Dar cea mai scurtă și mai puternică rugăciune este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Cum trebuie să o zicem? Din toată inima, să credem ceea ce zicem. Atunci când spunem „păcătosul”, să credem că noi suntem cei mai păcătoși dintre toți oamenii. Și să o spunem cu umilință ca să se pogoare harul Duhului Sfânt peste noi, să spunem cu umilință rugăciunea, ca și cum Dumnezeu ar fi aici, cu noi. Trebuie să ne rugăm din inimă, din suflet și din adevăr.
8. Despre Ortodoxie și Adevăr
Vor fi schimbări mari în Ortodoxie și dușmanii ei vor spori. Atunci când Ortodoxia nu va mai fi la înălțime, atunci va veni antihristul. Până atunci nu va putea împărăți el. Noi să ne ținem de Adevar, care este ortodoxia, și de sfaturile Bisericii cu cele șapte sfinte soboare ecumenice.
Noi cunoaștem Adevărul: credința ortodoxă. Să o ținem, să o respectăm; ceilalți cu ale lor. Faptul că eu îl iubesc pe aproapele meu, nu înseamnă că îmi însușesc sau aprob credința sau patimile lui. La fel și cu dezbinările din Ortodoxie.
Nu există - spunea părintele Dionisie - alt drum mai apropiat de Dumnezeu decât Ortodoxia. Ea este Adevărul, după cum Biserica Ortodoxă este singurul adevăr. Alt adevăr nu este pe fața pământului, învăța el, decât Biserica. Toți sunt vicleni, numai Mântuitorul Hristos este Adevăr
Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor.
9. Despre sfârșitul lumii și Antihrist
Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârșitul. Și Bătrânul a răspuns: „Când se va înmulți mintea”.
Atunci când Ortodoxia nu va mai fi la înălțime, atunci va veni antihristul. Până atunci nu va putea împărăți el.
După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o sa fie în lume. După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșate: un război înfricoșat de mare și împărăția lui Antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui Antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic. O să fie un război înfricoșat, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.
Sfinte Cuvioase Dionisie, poartă-ne în rugăciunile tale pe toţi cei care cinstim sfântă pomenirea ta, acum şi până la sfârşitul veacurilor, ca să stăm neclintiţi în Biserica lui Hristos, împlinind cu vrednicie cele spre mântuire. Amin!
BIBLIOGRAFIE ȘI SURSE
1.Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Ahtos, Editura Prodromos, 2009, pp. 299-301)
2. https://ortodox.md/staretul-dionisie-ignat-conducatorii-omenirii-de-asta...
5. https://www.cuvantul-ortodox.ro/e-bine-sa-nu-deschidem-stavilarul/
8. https://pelerinajesfantulmunteathos.ro/cuvinte-de-folos-ale-parintelui-dionisie-ignat-partea-1/
9. https://pelerinajesfantulmunteathos.ro/cuvinte-de-folos-ale-parintelui-dionisie-ignat-partea-2/
11. https://atitudini.com/2022/09/p-dionisie-ignat-sfaturi-de-folos/
12. Monahul Maxim Iviritul https://www.crestinortodox.ro/religie/ experientele-duhovnicesti-parintelui-dionisie-160801.html
13. † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/ieroschimonahul-dionisie-ignat-si-calatoria-pe-calea-sfinteniei-176354.html - Ieroschimonahul Dionisie Ignat și călătoria pe calea sfințeniei - 23 Noiembrie 2022
14. drd. Răzvan Mihai Clipicihttps – https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/cuviosul-dionisie-ignat-isihast-inzestrat-cu-darul-muzicii-psaltice-178473.html - Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii psaltice - 17 Feb 2023
15. Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu - https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/in-memoriam/parintele-dionisie-ignat-fidel-pastrator-al-cugetului-bisericii-dreptmaritoare-179432.html - Părintele Dionisie Ignat - fidel păstrător al cugetului Bisericii dreptmăritoare - - 02 Aprilie 2023
16. Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu - https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/in-memoriam/parintele-dionisie-ignat-fidel-pastrator-al-cugetului-bisericii-dreptmaritoare-179432.html - Părintele Dionisie Ignat - fidel păstrător al cugetului Bisericii dreptmăritoare - 02 Aprilie 2023
17. Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu - https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/in-memoriam/parintele-dionisie-ignat-fidel-pastrator-al-cugetului-bisericii-dreptmaritoare-179432.html - Părintele Dionisie Ignat - fidel păstrător al cugetului Bisericii dreptmăritoare - 02 Aprilie 2023
18. Constantin Grigore - https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/spiritualitatea-isihasta-a-cuviosului-dionisie-de-la-colciu-si-angajarea-in-dobandirea-mintii-lui-hristos-193219.html - 18 Octombrie 2024
19. Arhid. Alexandru Briciu - https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/sfintii-cuviosi-dionisie-de-la-colciu-si-petroniu-de-la-prodromu-au-fost-canonizati-de-patriarhia-ecumenica-200343.html - 01 Septembrie 2025
20. Ciprian Voicilă - https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/sfantul-cuvios-dionisie-farul-duhovnicesc-din-athos-201256.html - 19 Octombrie 2025
21. Cuvântul Ortodox - https://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-dionisie-ne-avertizeaza-asupra-vremurilor-noastre-si-asupra-pericolelor-ecumenismului/
22.Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, în Pemptusia - https://www.pemptusia.ro/2015/05/batranul-dionisie-de-la-colciu/
